Sebastian Salmanis scrie poezie fara pretentia de a se crede poet, asa cum singur marturiseste: „Eu nu stiu sa scriu, am doar vorbe si ganduri,/ [...] si-atunci iau o foaie si-ncep ca sa-nsir,/ Cuvinte de-a valma si fraze-n delir“. El scrie pentru ca are sufletul bogat si plin de doruri nesecate si sentimente vii. Confesiunile sale, simple si complexe in acelasi timp, au o tusa de dramatism... iar tot ce pune pe foaia alba este, de fapt, pretextul unei introspectii profunde. In universul sau intim, sentimentele sale sunt cand line, nostalgice, cand devin, brusc, frematatoare, involburate, clocotitoare izbind ca talazurile marii.
Autorul alege cuvinte curate, simple, sincere, credibile – pentru a transmite sentimentele care il framanta si de care se lasa coplesit, in mod voit, pentru ca numai asa poate sa „simta“.