Deodata, prin ceata a auzit un raset de copil; parca era un clinchet de clopotei ori o joaca a ingerilor care se zbenguiau prin golul nesfarsit, deasupra norului intunecat. A mai stat asa in visare si acele rasete s-au repetat; parea ca cineva isi bate joc de el, Pamanteanul, de neputinta lui. Cand a deschis ochii, in fata i-a aparut un copil; micutul nu parea speriat, mai degraba se bucura de vederea sa. A stat si l-a privit, era fermecator, avea o veselie zburdalnica in glas, se bucura de viata si de sanatate lovind cu piciorusul stratul de omat; fata-i balana, angelica, degaja multa gingasie si frumusete. Mesterul s-a apropiat de el si l-a luat in brate, l-a privit drept in ochi, dar nu i-a rezistat focului din priviri:

- Nu se poate! spuse el. Copile, dar ochii tai sunt ca doi luceferi, tu nu esti om, ci zeu! Privirea ta strapunge cerurile!” (Fragment Vanisia, printesa Moldovei)