Ceea ce propunea filozofia critica sau critica ratiunii era o reforma radicala a metafizicii. Mai intai, printr-un examen critic al pretentiilor ratiunii teoretice sau speculative, infaptuit printr-o dubla delimitare. Prin delimitare fata de pretentiile traditionale ale metafizicii de a reprezenta o cunoastere a unei lumi a esentelor suprasensibile, situata dincolo de lumea accesibila simturilor noastre, adica o cunoastere a neconditionatului si a absolutului. Totodata, prin delimitarea fata de scepticismul care contesta posibilitatea metafizicii ca stiinta. In al doilea rand, reforma metafizicii propusa de Kant are la baza distinctia sa dintre ratiunea pura, teoretica sau speculativa si ratiunea pura practica. Prima contine conditiile de posibilitate ale oricarei cunoasteri cu valoare obiectiva, cea de-a doua principiile deciziei si actiunii morale. Prin distinctia dintre ratiunea teoretica si ratiunea practica, Kant respingea atat tentativele metafizicienilor de a fundamenta moralitatea pe cunoastere, pe exercitiul ratiunii speculative, cat si contestarea sceptica a bazei rationale a moralitatii. In acelasi timp, aceasta distinctie a constituit punctul de plecare si de sprijin al unei noi incercari de fundamentare a credintei religioase, opusa unei fundamentari bazate pe cunoastere si pe stiinta. In demersul care este critica ratiunii, demers pe care Kant l-a comparat cu un proces, ratiunea este acuzatul, acuzatorul si aparatorul, judecatorul, precum si instanta de la care emana legile care orienteaza judecata.