Roman din seria Verhœven

Martora a unui jaf pe Champs-Elysees, Anne Forestier, noua iubita a comisarului Verhœven, reuseste sa scape cu viata de atacatorul ei. Ramane insa desfigurata si cu traume adanci.
Verhœven se implica trup si suflet in aceasta ancheta, ce devine o chestiune strict personala, mai ales ca infractorul, un recidivist de o cruzime nemaiintalnita, e hotarat sa o gaseasca pe Anne...
Astfel, intre cei doi barbati are loc o confruntare pe viata si pe moarte, in care Verhœven se arata necrutator si violent, gata sa renunte la toate principiile sale.
Dar cine e, de fapt, vanatorul? si cine este victima?

Daca, sa zicem, personajul Alex este inspirat din Manon Lescaut, Camille aduce foarte mult cu Toulouse Lautrec. Unul dintre marile regrete ale mele este ca nu stiu sa desenez, asa ca am inventat un personaj care stie sa o faca. Avantajul de a avea un personaj artist (chiar si unul ratat, cum e Camille) este ca poate vorbi si un alt limbaj in afara de cel al investigatiei criminale. In sfarsit, creand-o pe mama lui Camille, o femeie rea, dar o mare artista, a fost pentru mine un mod de a-l pune pe Camille sub semnul unei contradictii care il va bantui in toata trilogia. - Pierre Lemaitre

Lemaitre stie sa se reinventeze, sa surprinda la fiecare noua carte. La fel stau lucrurile si cu Camille: o constructie perfecta, cu rasturnari de situatie imprevizibile. Alert si impresionant, al treila roman din seria Verhœven nu-si dezamageste cititorii. - L’Humanite

Cat despre Anne, aceasta abia daca reuseste sa iasa din cosmar, incercand sa gaseasca un sens lucrurilor care se petrec in jurul ei. Cand isi ridica fruntea, camera ii inregistreaza pentru o clipa chipul. E sfasietor.
Cand descopera asta, Camille este atat de impresionat, incat incurca tastele telecomenzii, mai incearca de doua ori, opreste imaginea, da inapoi, apoi nici macar nu o mai recunoaste. Nu gaseste nimic in comun intre Anne, cu figura ei luminoasa, cu privirea vesela, si fata aceasta inecata in sange, buhaita, cu ochii pierduti si goi, parand a-si fi dublat volumul si a-si fi pierdut forma.

Din seria Verhœven fac parte urmatoarele:
• Irene
• Alex
• Rosy and John
• Camille

Fragment din carte:

"Impingand usa de sticla pentru a ajunge in parcare, Camille se mai gandeste o data la telefonul primit de la Administratia Centrala a Politiei si realizeaza dintr-odata ca hazardul l-a desemnat pe el, si nu pe altcineva drept fiinta cea mai apropiata de Anne. Evident, nu e asa, numai ca el a fost cel anuntat si lui ii revine sarcina de a le transmite vestea celorlalti.
Dar care „celorlalti"? se intreaba. Degeaba scotoceste, tot nu-i cunoaste pe „ceilalti" din viata lui Anne. Le cunoscuse accidental pe unele dintre colegele ei, ii revine in fata ochilor mai ales chipul unei femei cam de patruzeci de ani, cu parul cam prea abundent, cu ochi mari si obositi, mergand cu pas masurat si care aveai impresia ca dardaie tot timpul. „O colega...", i-o prezentase Anne. Camille incearca sa isi aminteasca numele. Charras, Charron... Charroi, asta este! Tocmai traversau bulevardul cand pasii li s-au incrucisat, femeia purta un mantou albastru, si-au facut un semn discret de salut, si-au zambit, pe Camille l-a impresionat. Anne a intors capul: „O scorpie, nu altceva...", i-a soptit surazatoare.
Pe Anne o suna intotdeauna pe mobil, asa ca, inainte de a iesi din spital, cauta numarul telefonului ei fix de la serviciu. O fi trecut de opt, dar nu se stie niciodata. Raspunde o voce feminina: — Wertig & Schwindel, buna ziua. Birourile noastre... Camille simte cum ii creste brusc adrenalina. Pentru o clipa i s-a parut ca era vocea lui Anne. E ravasit, fiindca a mai trait asa ceva, dar cu Irene. La o luna dupa moartea ei a format, din greseala, propriul numar de fix si i-a raspuns vocea acesteia: „Buna ziua, ati sunat la Camille si Irene Verhoeven. Pentru moment nu suntem aici..." Fulgerat de durere, a izbucnit in lacrimi.
Sa lase un mesaj. Se balbaie: va sun in legatura cu Anne Forestier, a fost spitalizata si nu va putea sa...(sa ce?) se intoarca la serviciu... prea repede, a fost un accident... nimic grav, in sfarsit, ba da (cum sa zic?), va va suna rapid... daca va putea. Stangace si incalcita prestatie. Inchide.
Enervarea fata de sine insusi creste cu viteza unei maree galopante.
Se intoarce. Functionara de la receptie il priveste amuzata. "