Daca vreti sa redescoperiti senzatiile tari ale seriei Game of Thrones, merita sa va intoarceti la Shakespeare reimaginat de catre Jo Nesbo, in acest thriller noir care nu pierde nimic din dramatismul marelui scriitor englez. La fel ca Westeros aflat in pragul prabusirii, orasul corupt din Macbeth asaza premisele necesitatii unui erou salvator. Miza este esentiala iar mijloacele, chiar si crude, devin relevante in si dincolo de zona gri a moralitatii (orice tradare, executie, miscare de sacrificiu pare sa capete o oarecare legimitate pentru atingerea unei justitii care nu mai suporta jumatati de masura). In acest context, Macbeth, imaginat aici ca un lider al politistilor in lupta cu crima organizata, pune in scena un ideal justitiar dar trecutul sau de fost dependent al unui drog si influenta sotiei lui sunt reperele care ii amorseaza vulnerabilitatea. In ciuda faptului ca are sange rece si minte lucida, Macbeth pare un indragostit iremediabil si un originar al lumii pe care incearca sa o distruga. Intre aceste premise contradictorii putem transa verdicte facile? Este Macbeth un om de actiune, un curajos idealist? Este el o victima a dependentei de substante, putere, afectiune? Toate personajele lui Nesbo, pe urmele lui Shakespeare sunt multidimensionale, proiecteaza ambiguitati care provoaca permanent cititorul in a renunta sa mai distinga eroii de antieroi. Si poate ca aici e cheia reusitei acestei naratiuni, capacitatea de a proiecta umanul la proportiile sale in care binele si raul, lumina si intunericul se infrunta proportionla.

Un roman memorabil (si o ecranizare pe masura, cu Anthony Hopkins in rol principal) despre tragedia inflexibilitatii chiar si atunci cand ea este pusa in slujba unui ideal pretins maret. Domul Stevens, majordomul care isi deapana amintirile din vremurile de glorie pe care le-a trait in perioada interbelica, la Darlington Hall, este un protagonist care prefera sa se anuleze pe sine pentru a imbratisa exigenta profesiei de servitor nobil, anume demnitatea. Romanul lui Ishiguro livreaza un portret la limita dintre comic si tragic. Avem de a face cu un triumf al principialitatii, cu un personaj care impresioneaza prin fidelitate, discretie, loialitate? Sau cu un protagonist care devine ridicol prin golirea premeditata de umanitate si firesc? E un personaj care traieste o vesnica infrangere, prin neputinta de a-si nuanta pozitia, cenzurandu-si pornirile naturale? Nu in ultimul rand povestea lui Ishiguro este despre pericolul de a-ti construi viata pe un singur pilon de implinire.

Populara la inceputul anilor 90, pentru contributia la descrierea sensibila si umana a experientei depresiei, intr-o perioada in care aceasta tulburare era inca stigmatizata, scurta dar convingatoarea cronica a lui William Styron ramane actuala si peste ani, atata timp cat cauta sa recupereze ceva dificil de accesat: perspectiva subiectiva asupra depresiei. Producand efecte dincolo de cuvinte, depresia, pe care si Styron a subestimat-o sau a privit-o cu relativa indiferenta si spirit anecdotic pana sa o traiasca la adevarata ei proportie, te arunca intr-o spirala intunecata si iti rapeste pe rand capacitatile profesionale si de autoingrijire precum si bucuria de a trai. A cobora pe acest carusel prin bezna vizibila este insa ceva greu de articulat, nu poti asemana durerea si starea de chin perpetua care te duce in pragul suicidului cu niciun reper familiar. Chiar si lui Styron ii este greu sa gaseasca metaforele si comparatiile potrivite (desi reuseste sa aproximeze, fara indoiala) pentru a-si evoca traversarea prin infern. Chiar daca initial iti da o senzatie de pierdere profunda, mai ales a sinelui si a viitorului (ceea ce face ca suicidul sa devina o optiune viabila), depresia beneficiaza astazi, mai mult ca oricand, de intampinari terapeutice cat se poate de variate.

A doua parte a trilogiei semnate de Lemaitre e proiectat in Parisul interbelic si este o poveste despre o razbunare exemplara, un fel de Contele de Monte Cristo doar ca in varianta feminina. Personajul central Madeleine Pericourt, fiica unui bancher bogat, mostenitoarea unui imperiu financiar si mama unui copil infirm se trezeste in pragul falimentului dupa ce fostii colaboratori ai tatalui ei dar chiar si fostul ei amant ajung sa conspire pentru a o lasa fara avere. Pentru toate acestea Madeleine, o femeie aparent indecisa, sugestionabila, o mama vulnerabilizata si neputincioasa elaboreaza un plan impresionant prin care sa proiecteze nu atat disparitia fizica a adversarilor, cat demascarea lor, distrugerea reputatiei, a averii si a posibilitatii de a se reabilita. Instrumentul razbunarii in acest context pare esential, justitiar intr-o lume aflata in descompunere morala, in care coruptia, lacomia, polarizarea sociala nu mai pot asigura natural, un sentiment al dreptatii. La fel de intunecata precum primul roman din trilogie, La revedere acolo sus, acest al doilea volum imbina atmosfera de thriller cu fresca sociala.

Un adevarat Everest al sintezei intelectuale, rod al unor preocupari personale dar si profesionale, cartea lui Siegel developeaza o dimensiune teoretica, in incercarea de a da definitie unuia dintre cele mai uzitate si ambigue concepte contemporane (acela de minte), dar developeaza si o dimensiune autobiografica, atata timp cat povestea teoriei expuse de profesorul american este de fapt povestea evolutie sale intelectuale. Consultandu-se cu zeci de specialisti din mai multe domenii, de la matematica, fizica, neurobiologie si neurofiziologie si pana la antropologi si sociologi, Daniel Siegel incearca sa ofere un cadru cuprinzator de definitie al mintii care pare, la inceput contraintuitiv si greu de digerat: mintea este parte a unui sistem complex incorporat si interrelational (deci in si in afara corpului nostru) cu tendinta spre autoorganizare optimala. Ce inseamna toate acestea si cum poate fi reprezentata mintea intr-un model tridimensional in care putem antrena propriile noastre abilitati pentru a optimiza fluxurile de energie va ramane sa descoperiti citind cu atentie acest volum dens informational dar cat se poate de ambitios in a livra raspunsuri indraznete.

Yalom ne ofera reconstructia unei fictive intalniri intre doi intelectuali de anvergura intr-o Viena de final de secol. Mai mult decat un excurs intelectual gratuit, experienta de lectura a romanului lui Yalom este puternica, dincolo de caracterul spectaculos al discutiilor, al intorsaturilor de situatie si al raportului inversarii raportului de roluri intre terapeut si client. Prin aceasta poveste participam la developarea unei relatii improbabile intre doua personalitati aparent impenetrabile, solide, deplin autonome. Breuer este un medic prestigios, cu o familie implinita si o popularitate incontestabila, cu o vanitate dublata doar de pasiunea pe care o investeste in pacientii sai. Nietzsche este ganditorul care face filosofie cu ciocanul, care nici macar nu poate fi, aparent, abordat terapeutic, atata timp cat perspectiva sa de viata pledeaza pentru vointa de putere, renuntarea la adevar, asumarea conditiei de om nou, liber, creator de valori si destin. Tocmai improbabilitatea transformarii acestor personaje, sub spectrul unei intalniri privilegiate, genereaza un efect dramatic si provocator pentru cititor, prin relatia care se developeaza intre acestia, prin intalnirea autentic umana. Iata romanul in care, dincolo de tributul adus de Yalom istoriei psihoterapiei, se simte cel mai intens puterea relatiei in cadrul procesului terapeutic.

Dan Ariely critica modelul clasic al necinstei, denumit modelul infractionalitatii rationale conform caruia comportamentul necinstit e o chestiune de calcul: decizia de a fi cinstit nu se bazeaza pe o schema tip[ cost-beneficiu iar oamenii aleg sa fie necinstiti daca avantajele depasesc consecintele problematice ale alegerii. De fapt, in urma studiile pe care le-a realizat si in celelalte volume, Dan Ariely scoate in evidenta fortele irationale din spatele comportamentelor necinstite. Una dintre premisele de baza de la care pleaca profesorul american este tendinta noastra de a ne baza pe doua motivatii contradictorii in fata actelor necinstite: dorim sa fim multumim de noi insine dar sa si obtinem beneficiile dintr-o inselatorie. Experimentele facute de autor au adesea rezultate contraintuitive raportat la vechile noastre modele sau prejudecati. In fapt cateva dintre concluziile lui Ariely sunt: cu totii suntem vulnerabili la necinste, toti suntem capabili si tentati sa trisam in circumastentele potrivite. Vulnerabilitatea noastra e bazata pe capacitatea de a ne spune povesti frumoase care sa ne salveze imaginea de sine. Nu in ultimul rand necinstea este contagioasa. Dar, in acelasi timp nu suntem complet descoperiti in fata minciunii- avem in noi si elementele prin care sa intervenim atunci cand fortele irationale (care ne pot conduce spre necinste) tind sa preia controlul

Un volum necesar si important, semnat de un chirurg american cu experiente deopotriva personale si profesionale in ceea ce priveste destinul nostru muritor. Intr-un secol in care asistenta medicala si confortul societatilor au crescut speranta de viata mult, moartea si imbatranirea au devenit teme oarecum tabu, atata timp cat expectatiile noastre de a trai mai mult sunt dublate si de expectatii de a avea experiente placute si active chiar si la varste inaintate. In timp ce medicina se tehnologizeaza si isi asuma un scut tehnic prin care viata, definita in termeni cantitativi-obiectivi va putea fi prelungita chiar si in cazul unor afectiuni debilitatnte avansate, Gawande ne propune sa meditam pe marginea unei viziuni calitative, in care sensul eforturilor deopotriva ale specialistilor si ale pacientilor sa nu se blocheze in dezideratul cantitativ (cate luni/ cati ani mai am de trait?) ci sa includa si o perspectiva calitativa: cum vreau sa traiesc timpul care mi-a mai ramas? In aceasta logica mai flexibila si care sustine pacientul sa isi aleaga o existenta in care nu supravietuirea cu orice pret e esentiala, Atul Gawande ne pune in vedere faptul ca medicina ar putea sa-si aminteasca si de misiunea ei de a ne calauzi si a ne ajuta sa murim (inevitabil) cu demnitate.

O poveste fantasy pe cat de condensata pe atat de provocatoare care pleaca de la premisa distopiei intunecate in care umanitatea e nevoita sa gaseasca o formula de supravietuire postapocaliptica. Iulian Bazarea ne introduce intr-un univers misterios si neospitalier in care forta bruta si viclesugul sunt mereu rezerve la indemana pentru a infrunta atmosfera de neincredere pierduta de ramasitele societatilor postapocaliptice. Pe langa o poveste densa in suspans si rasturnari de situatie, cu un protagonist memorabil si ambiguu moral, autorul ne aduce in atentie teme cu greutate din situatiile extreme> confruntarea dintre om si natura, tendintele superstitioase si mistificante care ne compenseaza fricile in lumi amenintatoare, diviziunea fundamentala ei-noi (o resursa adaptativa dar si infricosatoare in ordinea evolutiei) etc. Intr-o combinatie de fantasy cu ecouri filosofice, Iulian Bazarea livreaza o poveste care deschide prima fereastra spre un univers suficient de complex pentru a nu putea fi epuizat intr-un singur roman.

O introducere captivanta si usor solicitanta (dar sintetica si la obiect, tinand cont de complexitatea problemelor tratate). Profesorul John Searle este de parere ca filosofia mintii va fi una dintre preocuparile centrale ale filosofiei de traditie analitica (care s-a reorientat natural, logic si in acord cu evolutia stiintelor cognitiei de la limbaj la minte). Propunand o teza indrazneata ca mostenirea dualista a lui Rene Descartes (ideea conform careia mintea si creierul sunt entitati cu naturi diferite, de mentala respectiv fizica) a dus la o serie de elaborari si evolutii eronate (in toate pozitiile care poarta sufixul -ism: behaviorism, functionalism, materlialism), John Searle discuta cele mai importante 12 probleme de filosofia mintii (printre care raportul minte-corp, problema mintilor altora, liberul arbitru, sinele si identitatea personala, somnul si inconstientul etc) si dezbate de asemenea si implicatiile in aceasta problema ale conceptului de intentionalitate.

In ciuda titlului cu rezonanta religioasa, romanul lui Radu Gavan nu are nevoie de de forte supranaturale pentru a ne da fiori, mai ales atunci cand adancimile psihicului uman sunt suficient de fertile pentru a livra o atmosfera coplesitoare. Povestea de debut a unuia dintre prozatorii promitatori de generatie recenta aduce in atentie un protagonist naiv, timid care incearca sa se adapteze, sa isi gaseasca o slujba in jungla capitalei. Aflat intr-o deriva profesionala dublata de una personala si amoroasa, incapabil sa gaseasca o line fireasca de interactiune cu semenii, protagonistul aluneca pe o spirala a disperarii si ostilitatii, pana acolo unde intreg spatiul inconjurator populat de oameni va deveni un infern. In acest infern singura supapa pare sa ramana violenta, fie ea fizico-sexuala fie ea psihica. La finalul unor evenimente care nu aduc o purificare, hazardul deschide o posibilitate de normalitate... este ea reala sau doar inselatoare? Cum se mai salveaza un ins care a experimentat demonii sai si pe ai altora?

O initiativa deosebita care pune fata in fata scene din Bucurestiul de ieri si de azi, fotografii realizate de autor, cu precadere in anii 80 si la inceputul anilor 90 oglindite de fotografii facute din acelasi unghi si in acelasi loc, dupa anul 2015. Exista o serie de grupaje tematice: amenajarea cursului Dambovitei, cinematografe vechi, constructia Casei Poporului, dar si multe fotografii surprinse atat in centrul capitalei cat si in cartiere. Toate acestea stau marturie pentru mutatia mai multor generatii arhitecturale si urabanistice in Bucuresti (sunt multe scene din anii 80 in care Bucurestiul era inca in plina transformare, mai ales in contextul pregatirii ansamblului Casei Poporului si a axei est-vest a capitalei). Printre cele mai interesante fotografii sunt cele care surprind Piata Unirii si Dealul Mitropoliei, alaturi de defunctul Cartier Uranus (surprins intr-un alt volum si de arhitectul Andrei Pandele), dar si fotografii din cartierele rezidentiale, mai putin remarcate in spatiul public contemporan.

Dupa anii postadolescentei urmariti in volumul al II-lea al tetralogiei, in partea a treia, Elena Ferrante ne trece pe o orbita narativa superioara, mai cuprinzatoare cu mai multa densitate narativa dar si cu mai multa explorare psihologica pe masura ce Elena si Lila ating pragurile maturitatii la care ajung sa faca bilanturi, sa isi redefineasca raportul cu lumea de pe pozitii adulte, intr-o lume complicata, proiectata in tumultuosii ani 60-70 , transformatori si provocatori pentru mentalitati si roluri asumate de generate intregi. In vreme ce Lila isi asuma (inspirat) alegerea de a trai asa cum vrea si de a-si folosi, precipitant si ravasitor inteligenta in scopuri punctuale, cu anvergura dar fara anduranta, Elena se bucura de popularitatea romanului de debut si face primii pasi grei intr-o casnicie in care ajunge curand sa se simta straina. Prietenia dintre Elena si Lila are momente de incadescenta si de sinceritate fara precedente, dar aceste momente ar putea fi si premisele pentru o indepartare tot mai accentuata.

O explorare calda, de data aceasta fara mijlloace literaturizante, ale importantei si impactului psihoterapiei. Yalom se adreseaza deopotriva specialistilor si publicului larg, repovestindu-si cazurile din care deopotriva profesionistii sau pur si simplu cei curiosi au ceva de invatat. Adresabilitatea larga a volumului are in spate o idee de baza a lui Yalom, anume aceea ca in cursul confruntarii cu provocarile existentei, cu totii suntem in aceeasi barca a calatoriei cunoasterii si suntem vindecati nu atat de sisteme tehnice antrenate intr-un proces, ci chiar de relatia terapeutica, de intalnirea adevarata intre doi oameni dispusi sa se asculte si sa se exploreze pana la capat. Posibilitatile de echilibrare apar de unde nu te astepti si reusesc sa-l surprinda si pe terapeut in lucrul cu clientii sai. Calatoria noastra in autocunoastere nu se incheie odata cu pensionarea, odata cu maturizarea ci continua atata timp cat mintea noastra ramane curioasa, atata timp cat conditia efemeritatii noastre ne urmareste inevitabil si ne alimenteaza anxietatile.

Stephen Stahl este unul dintre cei mai cunoscuti si mai reputati psihofarmacologi la nivel mondial, nu doar pentru experienta sa longeviva si reputata ci mai ales pentru spiritul pedagogic si sintetic de prezentare a celor mai dificile si provocatoare teme referitoare la neurochimia cerebrala. Scheme explicate, un sistem vizual de reprezentare (nelipsit de elemente comice si de comparatii metaforice) unitar, pastrat de-a lungul intregului volum contribuie la fixarea generalitatilor neurobiologiei creierului, a circuitelor importante implicate in fiziopatologia tulburarilor mintale si, desigur, a mecanismelor de actiune ale medicamentelor (inclusiv cu potentialele directii de dezvoltare in viitor). Una dintre cartile fundamentale pentru profesionisti (dar cu o accesibilitate larga si pentru incepatori), acest volum care, in original a fost si este o calauza utila in formarea rezidentilor si a specialistilor din zona sanatatii mintale beneficiaza azi de o traducere in limba romana realizata de un colectiv de tineri psihiatri formati in Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof Dr Alexandru Obregia Bucuresti. O aparitie mult asteptata si necesara in limba romana, la fel ca Ghidul prescriptorului semnat de acelasi autor.

Elena Ferrante continua povestea Elenei si a Lilei, de la momentul casatoriei Lilei cu Stefano, comerciantul de mezeluri. Ambele personaje feminine au pariat pe cele mai la indemana carti pentru a-si depasi conditia amara circumscrisa de cartierul saracacios napoletan: Lila s-a casatorit cu un comerciant cel putin prosper, Elena si-a continuat studiile liceale iar mai apoi universitare la Pisa. Ambele vor resimti reversul calatoriilor alese: Lila isi va conserva dimensiunea razvratita incompatibila cu noul statut de femeie supusa, intr-un context in care emanciparea feminina este inca tabu, in vreme ce Elena va resimti constant sentimentele de insuficienta in raport cu lumile citadine si educate noi care i se deschid. Legate prin acele fire misterioase ale prieteniei durabile, cu dimensiuni competitive dar si eliberatoare, prinse constant intre lumi, negasindu-si locul pe deplin, osciland intre refuzul de a se adapta pe deplin dar si nesiguranta de a-si asuma complet rebeliunea, interesctandu-se cu un personaj masculin care le va testa cele mai intime aspiratii si sentimente, Lila si Elena vor proiecta distante fizice si mentale tot mai mari spre finalul acestei a doua parti a tetralogiei napoletane.

O poveste relatata alternativ, intre doua epoci: epoca celui de-Al Treilea Reich, respectiv epoca rationalista a Olandei lui Baruch Spinoza. Yalom nu urmareste insa in primul rand reconstructii istorice ci o analiza a doua personaje, o deconstructie a prejudecatilor pe care le proiectam in raport cu personalitatile istorice: dincolo de un slefuitor singuratic de lentile care a elaborat o filosofie greoaie dar riguroasa, Spinoza a fost un om cu contradictii si nelinisti. Dincolo de un diabolic tovaras al lui Hitler, un fanatic antisemit, Alfred Rosenberg a avut si un fond vulnerabil sensibil. Chiar daca exercitiile de imaginatie ale lui Yalom nu sunt neaparat fundamentate istoric, reconstructiile psihologice care scot in evidenta umanitatea personajelor transmit un mesaj mai larg acela ca nimeni nu este conditionat irevocabil si irecuperabil, chiar si cand traieste in epoci confiscate ideologic la nivel de mase. A trai in armonie si in echilibru cu noi insine in primul rand poate fi primul pas spre orientarea mersului istoriei, un exercitiu cu atat mai necesar atunci cand destinul multora ajunge sa depinda de noi. Problema Spinoza din titlu trimite probabil la o constiinta de sine, la onestitatea si luciditatea cu care ne raportam la univers si la semeni (o atitudine pe care filosoful olandez a cautat sa o pastreze).

Dintre elementele care ne particularizeaza in lumea vie, ca specie umana, putem nominaliza cu siguranta limbajul, uneltele complexe, capacitatea de a prelucra hrana sau de a ingriji lungi perioade de timp copiii (a caror dependenta indelungata de partintii lor este data tocmai de timpul extins inmagazinarii informatiilor complexe). Pozitia bipeda si mersul poate nu sunt dintre elementele cele mai intuitive pe care sa le aducem in discutie dar, asa cum ne aminteste Shane O'Mara intr-un volum accesibil si memorabil, acestea ne amprenteaza nu doar perspectiva asupra lumii, ci si starea de sanatate si creativitatea. Faptul ca ne-am adaptat sa umblam in doua picioare ne-a permis sa dezvoltam un tip de locomotie mai eficient energetic si a facilitate stramosilor nostri plecarea din Africa si popularea intregului glob. Faptul ca avem mers biped ne -a lasat mainile libere pentru a prinde hrana, a manui arme sau a ne ocupa de copii. Dincolo de aspectele evolutive, anatomice si fiziologice interesante (felul in care mergem pe jos cuprinde secvente complexe developate inconstient si rapid ajustabile) pe care le analizeaza, poate cele mai interesante date sunt cele legate de impactul mersului pe jos asupra creativitatii, memoriei si asupra gandirii divergente. Cand mergem pe jos stimulam factorii de crestere neuronali, stimulam circulatia cerebrala, stimulam asocierile de idei si gasim mai usor solutiile la probleme (nu mai punem la socoteala beneficiile demonstrate, cunoscute asupra scaderii riscului de boli cardio-vasculare si diabet zaharat).

Preotii si terapeutii sunt printre cele mai speciale si vulnerabile categorii profesionale. Dar in timp ce psihoterapeutii si-au asumat de mai bine de 50 de ani vulnerabilitatea profesiei lor (acceptand public si discutand derapajele etice ale profesionistilor) in randul preotiei (mai ales din cultul ortodox) fenomenul expunerii limitelor, esecurilor si dezamagirilor este mai degraba tabu (fiind preferate, fara indoiala, povestile convertirilor si vindecarilor miraculoase). Scandalurile demascate de presa si de opinia publica, scandaluri care implica coruptie, abuzuri sexuale cel mai frecvent (adesea oglindite exagerat, de dragul spectacolului) nu ar trebui sa invite la generalizari pripite dar ar trebui sa invite la o atitudine mai umila si mai onesta din partea clerului. Spovedania unui preot ateu face un asemenea prim pas onest, o asumare din interior a vulnerabilitatilor si dezamagirilor preotiei, o expunere cruda a unei profesii care, in ciuda intentiilor sale nobile si nazuintelor spirituale inalte nu poate fi dezlipita de confruntarea cu mundanul (din care uneori mundanul iese castigator). Din pacate, cel mai probabil si acest volum va fi condamnat de fetele bisericesti (si va fi socotit un text scris de cineva care nu a reusit sa se ridice la nivelul chemarii profesiei sale) dar totusi, Ion Aion ofera o posibila cale de reabilitare a imaginii preotului in societatea contemporana prin invitatia necosmetizata la empatie si intelegere.

Nu sunt multe romane care sa te treaca prin universul ultrasilor, al (sub)culturi suporterilor sportivi, dincolo de prejudecati si de elemente aparent triviale (precum consumul de alcool si apetitul pentru agresivitate). Romanul lui Dinu Gutu aduce laolalta doua lumi aparent paralele: lumea universitarilor si lumea galeriilor fotbalistice. Protagonistul este un doctorand care nu se simte tocmai confortabil in mediul academic si al proiectelor europene, acolo unde impostura si dictatura sunt la ordinea zilei (ipocriziile si ierarhiile tiranice, exploatarea in regim sclavagist si combinatiile balcanice sunt omniprezente). In acest mediu personajul principal este um om bun la toate, nu doar un ingjner al hartiilor dar si alergator, curier si ingrijitor de animale, supravietuind intre intrigile gastilor academice. Protagonistul prefera sa se regaseasca in lumea suporterilor o lume in care participantii, in ciuda grosolaniilor traiesc o solidaritate sincera, o constiinta participativa greu de fisurat, in care umorul si autenticitatea par sa aduca o eliberare mult cautata. Acest univers fotbalistic transpare ca fiind mai respectabil, macar prin onestitate si prin dedicare decat multe alte oaze dedicate si cu pretentii de pe harta sociala a Romaniei.

Kundera a reusit sa imagineze una dintre cele mai celebre povesti de dragoste din a doua jumatate a secolului al XX-lea, o poveste, in acelasi timp despre fragilitatea conditiei umane, in care tonurile ironice si ludice se impletesc cu tragediile istoriei. Caracterul memorabil al povestii dintre Tomas si Tereza este dat, pe de o parte, tocmai de incompatibilitatea aparenta a acestor personaje. Povestea lor iti starneste, pe parcursul naratiunii sentimente de ambivalenta atata timp cat cei doi raman legati prin fire uneori invizibile desi Tomas pare sa fie un adorator al genului feminin incapabil de fidelitate (un colectionar neobosit), in vreme ce Tereza se simte fundamental atasata de Tomas, mai ales ca acesta este primul si singurul barbat care ii reda demnitatea trupeasca. Toata povestea se consuma pe fondul dezghetului cehoslovac, la finalul anilor 60, in urma carora vor bantui mai apoi masurile dure ale contramasurilor comuniste. Fara sa ne arunce intr-un abis tragic, Kundera ne aminteste insa, prin neobosita poveste dintre Tereza si Tomas (dar si prin alte povesti) faptul ca dragostea umana se fundamenteaza pe o suma de intamplari, ca toate existentele noastre, oricat de zbuciumate ar fi pastreaza o nota mai putin tragica, atata timp cat ele nu sunt supuse poverii eternei reintoarceri (nu suntem impovarati sa ne traim din nou, la infinit, prin repetitie viata pe care am avut-o). Fiecare destin e unic, irepetabil si nu avem un alt standard la care sa ne raportam alegerile decat acela al alegerilor pe care le facem. In acest sens suntem atinsi de o insuportabila usuratate a fiintei.

Desi ar putea parea, la prima vedere, usor "neserioasa", o carte in care se evoca curiozitati si experiente sub influenta drogurilor, volumul jurnalistului Michael Pollan (un jurnalist care asuma o pozitie sceptica generala fata de potentialul util sau practic al psihedelicelor si care incearca psihedelice la 60 de ani) este unul dintre cele mai suprinzatoare si interesante pe care le veti citi despre potentialul drogurilor psihedelice (adica droguri care pot provoca halucinatii sau experiente mistice). Desi sunt folosite de sute de ani, mai ales in comunitati tribale, psihedelicele (inclusiv cele sintetice precum LSD) au fost aduse in atentia publicului larg undeva in cea de a doua jumatate a secolului al XX-lea. Explorate initial si de terapeuti si de serviciile secrete, oferind niste rezultate promitatoare in tratamentul adictiilor (caci da, psihedelicele nu dau dependenta) , aceste substante au ajuns sa fie asociate cu uzul recreativ, cu potentialul impact nociv asupra creierelor vulnerabile *desi multe dintre asocierile initiale au fost mai degraba propagandistice), cu contracultura anilor 60 (care a esuat la randul ei) si au cazut in dizgratie si mai ales au iesit de sub radarul cercetarilor stiintifice (care au adunat insa experienta unui deceniu in evaluarea lor). Din 2006, dupa ce un reputat farmacolog a publicat o lucrare importanta intr-un jurnal prestigios, un studiu legat de psilocibina si semnificatiile experientelor mistice, interesul pentru psihedelice a fost relansat in cele mai notorii medii universitare, anuntand un potential important si interesant de studiu, inclusiv un model unificator al teoriilor psihiatrice. Intr-o combinatie de jurnal, autobiografie, istorie stiintifica, Pollan exploreaza marirea, decaderea si reabilitarea studiului psihedelicelor, rezultatele probelor facute in abordarea patologiilor psihiatrice (precum depresia, adictia, anxietatii din cancerele terlimanle), modelele neurologice si psihiatrice de intelegere a acestor rezultate (cum e posibila disolutia eului ?) si anticiparea unei potentiale psihiatrii psihedelice in viitor.

Dupa sute de ani de dispute filosofice, religioase etice cu privire la natura si semnificatia fericirii, valorificand perspectivele secolului al XX-lea, biologice si psihologice, M.Csikszentmihaly propune un concept operational si cuantificabil al fericirii intelese ca stare de flux. Starea de flux reprezinta un fenomen universal (asa cum e sugerat de investigatia transculturala facuta de autor si echipa sa), experimentata la orice varsta, in orice societate, indiferent de profesie sau de statut social (asa cum ne asteptam, de altfel, ca fericirea sa fie accesibila oricarei fiinte umane). Fericirea nu apare pe neasteptate, nu e produsul norocului, nu se cumpara, nu e data de evenimentele exterioare. E mai degraba rezultatul unui efort sustinut, cultivat si nu e totusi ceva ce e urmarit ca obiectiv principal ci mai degraba rezultatul secundar unei experiente pe care autorul o numeste experienta optimala (sau stare de flux). Prima parte a cartii recompune caracteristicile acestui tip de experienta, o experienta a ordinii mentale depline (care presupune o activitate in care aptitudinile pe care le avem sunt provocate de proportia obiectivelor, ceea ce ne focalizeaza perfect atentia, absorbindu-ne in urmarirea unui scop, uitand de timp si de noi insine, intr-o perfecta aliniere intre informatiile trimise spre actiune si informatiile primite ca feedback), o alta parte a volumului exploreaza sursele din care putem obtine stari de flux (si ele sunt numeroase: de la mijloacele corporale, la munca, organizarea timpului liber, relationarea cu ceilalti).

Viktor Remizov scrie un roman in care exploreaza viata la capatul lumii, in Rusia contemporana, intr-un spatiu aflat intr-o continua tensiune, intre nevoia de libertate si presiunea civilizatiei. Contrariile pe care le pune autorul in scena> ordine versus libertate, statornicie versus schimbare, dreptatea statului versus dreptatea individului, apartenenta versus individualism, toate aceste filosofii de viata, integrate in instantanee de viata din Rusia de ieri si de azi, filosofii care traverseaza comunitatile la zona de interferenta intre salbaticie si civilizatie, toate aceste antiteze aparent ireconciliabile fac loc evocarii pline de talent a spiritului rusesc. Viktor Remizov, un peisagist desavarsit dar si un cautator fin psihicului uman ne propune o calatorie memorabila si fascinanta in miezul unor evenimente din indepartata Siberie, acolo unde totul pare mai aspru dar si mai profund.

Romanul lui Ki-Ho Lee ne ofera, intr-o nota absurd comica, o poveste despre impactul abuzurilor, filtrata prin ochii unor personaje considerate nebune (si poate de aceea, inocente si lipsite de perspectiva tragediei). Cele doua personaje masculine sunt internate intr-un ospiciu unde violenta asupra pacientilor este la ordinea zilei. In incercarea de a asocia o oarecare justificare pentru pedepsele primite Si bong si Jin man vor atinge "performanta" de a recunoaste greseli fictive si a apoi a le infaptui conform marturisirii (pentru a simti ca sunt, in acelasi timp si sinceri). Dupa ce, printr-un concurs de imprejurari, ajung sa fie externati din ospiciu, cei doi barbati gasesc o ocupatie bizara si inspirata, exersata in fond, pe parcursul internarii: a-si cere scuze, contra cost, in locul unor persoane care nu au curajul acesta. O asemenea idee de afacere nu are cum sa nu conduca la incurcaturi. Nimic nu ii revolta si nimic nu pare sa ii faca sa sufere pe Si bong si Jin man, ei asuma totul cu naivitate aproape infantila (un fel de omologi ai lui Forrest Gump, doar ca mult mai ghinionisti) care vor ajunge nu doar sa imbratiseze relatia vinovat-calau dar sa o si contracteze ulterior. Povestea lui Ki-Ho Lee este o naratiune de originialitate debordanta, nelipsita insa de tonuri adanci si grave.

Mihai Radu ne invita sa urmarim personaje din generatii diferite, prinse in casnicii care se confrunta cu provocari universale. Strategiile pentru gestionarea problemelor domestice variaza iar asteptarile cititorilor ajung sa fie date peste cap: povestea casatoriei parintilor, constransa aparent de realitatile unei epoci rigide va proiecta un final atipic, in vreme ce povestea casnica a urmatoarei generatii, mai apropiata de contemporani se va indrepta spre un final mai degraba cuminte. Romanul lui Mihai Radu este de fapt o poveste despre forta distructiva si salvatoare a infidelitatii (a carei introducere, grava si comica in acelasi timp ajungi sa o intelegi: fiul afla ca mama lui ar putea suferi de o boala cu transmitere sexuala), despre confruntarea cu adevarurile amanate sau eclipsate, in zorii unei varste in care inertia domestica ajunge sa aseze comod valul minciunilor acceptabile.

Un volum care a devenit bestseller peste hotare face o impresie buna cititorului pasionat nu doar de literatura politista sau thrillere ci si a celui care apreciaza o poveste bine scrisa. Eugen Ovidiu Chirovici pariaza pe un joc al imaginatiei, al memoriei si al oglinzilor. Intreaga actiune e reconstruita din multiple unghiuri, prin filtrul amintirii personajelor, doar ca memoria, asa cum stim nu reflecta intamplarile ca atare ci le regizeaza si le amesteca cu propriile fictiuni. Tocmai de aceea credibilitatea marturisirilor e mereu discutabila si ofera potential de interpretare cititorilor, pe masura ce granita dintre realitate si minciuna devine tot mai greu de trasat, pe masura ce aparentele nu lasa locul unor esente accesibile, acelei perspective neutre de nicaieri care sa ne conduca la un adevar garantat. Aceste accente care pun in evidenta problematica memoriei si a recuperarii trecutului fac din cartea lui Eugen Ovidiu Chirovici o lectura provocatoare.

Parte din memorabila serie School Of Life, un fel de manuale de dezvoltare personala inteligente pentru publicul larg, acest volum analizeaza relatia pe care o avem cu orasul ca pe o relatie personala, fundamentata pe armonie si cunoastere: orasul poate fi cunoscut fizic, emotional si valoric, in oras dezvoltam un sentiment al locului (atunci cand colindam cartierul inainte sa ne mutam in el, cand facem exercitii de imaginatie privittoare la felul in care ne-am integra in mediu), in oras compensam sentimentul coplesitor al lipsei de semnificatie atunci cand personalizam interactiunile cu spatiul si locuitorii sai (mici rutine care includ locuri in care mancam sau ne facem cumparaturi dar si interactiunea cu strainii din locurile pe care le frecventam ne pot compensa aceste neajunsuri). Mcdonald vine si cu raspunsuri la cele doua situatii extreme traite in mediul urban: plictiseala, respectiv stresul exagerat. Un locuitor echilibrat nu se limiteaza la o reteta rigida de viata urbana ci isi asuma cat mai multe perspective: de la pieton, sofer, utilizator de taxi etc. A te simti acasa la tine in oras presupune sa asumi asadar un mix de curiozitate, flexibilitate dar si rutine.

Un pedagog desavarsit, Eric Kandel reuseste sa aduca, intr-un limbaj popular, fara sa simplifice exagerat, cunostinte actualizate din domeniul stiintelor cognitive, elaborate in urma studiului biologic si psihologic riguros, complex (inca neincheiat) al patologiilor psihiatrice. Operand pe un drum ocolit (pe care a operat de altfel stiintia creierului de mai bine de 50 de ani), Kandel ne pune fata in fata cu ceea ce oamenii de stiinta au inteles despre mintea tulburata, despre creierele atipice (fie ca vorbim de tulburari ale comportamentului social, tulburari de dispozitie, de memorie, de miscare, de adictii sau fie ca vorbim de particularitatile care ne fac creativi si talentati) pentru a deduce si a incerca sa intelegem mintea normala. Diferentele surprinse in toate aceste ipostaze, diferente prezentate sintetic, antrenand explicatii neurobiologice, genetice si chiar mici rezumate de istorie medicala functioneaza prilejuiesc o calatorie care va va starni o multime de curiozitati.

Nemultumit de psihanaliza sau de psihologia individuala pentru ca ar fi reductioniste, ar limita reprezentarea umana in planuri de proiectie subdimensionate, Viktor Frankl propune cea de-a treia cale in psihoterapia, anume logoterapia si analiza existentiala, o psihoterapie a "inaltimilor" nu a abisurilor, o terapie centrata pe nevoie de sens si pe implinire. La fel ca in celelalte volume care l-au facut cunoscut si in aceasta carte Viktor Frank plaseaza logoterapie ca o cale de a reabilita nevoile si particularitatile specific umane si exploreaza apoi, in detaliu, aplicabilitatea analizei existentiale generale si speciale: in ce consta specificul conditiei umane (in capacitatea de a fi liber, de a proiecta sens si de a realiza valori), cum putem sa ne implinim in orizontul unei vieti finite si lipsite de un sens predeterminat, care este caracterul trairilor din depresie, schizofrenie sau tulburare obsesiv compulsiva, care este diferenta dintre nevrozele noogene (aparute prin frustrarea vointei de sens si care nu sunt tulburari psihice) si nevrozele endogene (care se trateaza farmacologic).

Microromanul lui Tolstoi ne poarta in perioada razboaielor caucaziene din secolul al XIX-lea, un decor efervescent in care vechile traditii se opun ambitiilor imperialiste (ce pot fi proiectate ca o expresie mai larga a confruntarilor dintre est si vest, dintre islam si crestinism). Prin povestea lui Hagi Murad un ofiter veteran care se simte prins intre tabere (una ii tine prizoniera familia, cealalta il poate ajuta sa o elibereze dar il priveste cu neincredere) Tolstoi ne proiecteaza un plan simbolic: conflictul moral al personajului principal (nevoit sa asume o alianta militara cu fostul dusman pentru a-si salva familia din tabara care l-a tradat). Spre deosebire de alte romane ale Tolstoi in care protagonistii traiesc un proces de purificare morala pe parcurs, Hagi Murad este loial de la inceput unui singur ideal pentru care lupta prin toate mijloacele (diplomatice, pragmatice si chiar cu mana pe arma), doar ca el este un personaj tragic: virtutea lui nu isi poate atinge scopul, intr-un conflict in care fortele deterministe superioare, subtile, uneori arbitrare orchestreaza totul din umbra, tratand participantii la lupte ca pe niste pioni pe o masa de sah pentru scopurile politice si strategice care proiecteaza aspiratiile individuale drept irelevante. In acest sens, romanul lui Tolstoi este un memorabil manifest antirazboi.

O superba cronica de epoca dar si un roman initiatic, Zuleiha deschide ochii este povestea unei femei supuse intr-o cultura patriarhala cruda (cu repere fixate si cosmetizate de traditia rurala milenara) care isi incepe dezradacinarea dar si ascensiunea spre cunoastere si maturizare in dificilele decenii trei si patru ale secolului al XX-lea. Familiaritatea universului domestic, al predestinatei sotii supuse, e dinamitat de revolutia sovietica si de deportarea in Siberia, moment de tragedie absoluta dar si premisa unei transformari personale. Caci Zuleiha, dintr-o fata speriata, traind in umbra satului, descopera in aceasta calatorie, chiar si in tovarasia ucigasului sotului ei, propria feminitate si individualitate. Salbaticia siberiana e deopotriva o provocare grea pentru deportati dar si un prilej de a vindeca ranile trecutului. Romanul lui Guzel Iahina nu este insa despre URSS si nici despre calvarul prizonierilor, ci despre o transformare personala in cele mai vitrege conditii: dintr-o figura cu personalitate anulata, Zuleiha devine o femeie intarita cu fiecare experienta traita, capabila sa dea sens propriei suferinte si sa se reinventeze in cele mai vitrege cadre ideologice si naturale.

Fata cu cercel de perla e un roman care a facut senzatie la finalul anilor 90 si care a devenit popular si in Romania, notorietatea sa fiind sporita si de ecranizarea si piesa de teatru inspirate de povestea lui Tracy Chevalier. Autoarea a reusit o performanta daca ne gandim la faptul ca, la prima vedere, romanul pare mult prea ambitios: sa spui povestea genezei fictionale a unui singur tablou, intr-o perioada cultural istroica relativ necunoscuta de publicul larg. Tracy Chevalier reuseste sa ne introduca facil in atmosfera olandeza a sceolului al XVII-lea (o perioada stratificata social si marcata de bipolaritate intensa: religioasa, financiara, educationala etc). Protagonista lui Chevalier, Griet, slujnica din casa lui Vermeer, este prinsa tocmai la locul de intalnire al acestor trasaturi bipolare, aflate in tensiune. Povestea lui Griet este o poveste despre maturizare, o calatorie biografica (de la statutul de adolescenta la femeie, intr-o societate care nu admite transgresiuni) dar si o explorare a relatiei model-pictor, un amestec intre indragostire si fascinatie estetica care se va consuma in gesturi ambigue si discrete si , mai ales in tabloul care va deveni celebru.

Daca va plac comediile lui Woody Allen, in care nevroticii se salveaza prin umor, luand totusi contact cu dimensiunea tragica a existentei, o sa va placa mult si Complexul lui Portnoy (titlul face trimitere la o patologie psihica fictiva caracterizata printr-un conflict intre impulsuri altruiste, etice si porniri sexuale perverse). Romanul lui Philip Roth este o naratiune-monolog relatata din perspectiva protagonistului Alexander Portnoy, intr-un cadru psihoterapeutic. Portnoy este un evreu burlac, inteligent si reusit profesional dar cu dificultati in viata personala pe care le intelegem explorand, alaturi de protagonist copilaria, adolescenta si tineretea. Intrand in intimitatea familiei Portnoy, o familie de evrei din America jumatatii de secol XX, Roth ajunge sa construiasca o poveste densa in umor negru (si presarata din plin cu poezie, fie ca vorbeste de spre masturbare, testicule necoborate sau cine in familie), accente ironice despre modelele educationale, obsesia identitatii culturale, sexualitatea ca depozitar expresiv al conflictelor inconstiente. Este o lectura relevanta si astazi, nu doar prin forta naratiunii si umorul creativ dar si pentru temele atinse (recurente, pe undeva in proza lui Roth): consecintele intruziunii parentale in viata copiilor (mama lui Alexander este o mama-elicopter care infantilizeaza si amputeaza libertatea de decizie iar tatal este un proiectant al ostilitatii lumii sociale), cultura vinovatiei, relatii inautentice parinti copii, identitate si inadecvare.

De la ecranizarea lui Chris Columbus, din 1993, cu Robin Williams intr-un rol memorabil, povestea doamnei Doubtifre a sensibilizat si inca mai reuseste sa sensibilizeze generatie dupra generatie. Dincolo de efectul comic al travestitismului cu mize familiale, naratiunea conceputa de Anne Fine este la fel de proaspata ca filmul pe care l-a inspirat. Fara sa fie prea dramatica, aceasta poveste despre un tata care alege sa se deghizeze in femeie si a juca rolul unei bone pentru a ramane aproape de copiii sai dupa ce divorteaza de sotie aduce in atentie acest persoanj memorabil, Mrs Doubtfire care poate fi privit si ca o metafora a nevoii de compromis: un compromis al unor soti in care dialogul a esuat (pentru unul o motivatie de schimbare, pentru altul o ocazie de a se deschide si a-si expune vulnerabilitatile). Mai discreta in efecte comice, dar la fel de calda si sensibila, povestea lui Anne Fine este un roman pentru toata familia despre nevoia de reconciliere, despre reinventarea unitatii familiale dupa divort.

In viata adulta suntem adesea prinsi intre doua mituri: cel al romantismului fabulos, conform caruia sensul si autenticitatea ueni relatii sunt legate de intensitatea si profunzimea dragostei,a erotismului, respectiv cel al realismului detasat conform caruia in relatiile longevive dorinta si erotismul sunt inevitabil erodate si nu putem decat sa acceptam acest fatalism descrescator. Cautand sa ne repozitioneze critic fata de aceste doua tipuri de judecati, Esther Perel ne propune sa imbratisam un paradox care nu trebuie rezolvat, ci imbratisat, dat fiind faptul ca apartine conditiei umane: suntem la fel de doritori de stabilitate si, in acelasi timp de explorare si aventura. Cautam siguranta in relatiile durabile dar in acelasi timp ne dorim misterul si curiozitatea pentru a genera erotism. In ciuda celor doua tendinte contradictorii, este posibil sa reconciliem erotismul cu viata de familie, atata timp cat suntem atenti la elementele uneori contraintuitive pe care le scoate in evidenta Esther Perel in evolutia relatiilor (tentatia de a deveni prea intimi, intoleranta la diferitele limbaje de expresie ale intimitatii, democratizarea sexului, explorarea insuficienta a propriilor fantezii, neintelegerea profilurilor erotice, investirea cu prejudecatia experientei de parinti etc).

Psihiatria a ramas o zona crepusculara a specialitatilor medicale in care experienta, inspiratia si intuitia practicianului au tinut loc ani de zile inventarelor diagonstice, procedeelor de investigatie paraclinica si abordarilor terapeutice rerproductibile. Anne Hope ne introduce in universul psihiatriei aflate inca in urma si in umbra progreselor din celelalte ramuri medicale, o planeta inca indepartata la inceputul secolului al XX-lea. Anne Hope ne ofera o poveste de dragoste uimitoare si frumoasa proiecata intr-un azil psihiatric. In acel loc autonom (in care pacientii muncesc, fara sa fie neaparat exploatati, pentru a-si sustine mijloacele de subzistenta) in care umanismul isi face loc, se simt insa si ecourile ideologiilor timpurilor, ecoul celor desemnati drept curanti care, asumand pozitia de autoritate lasa loc propriilor frustrari sa se deghizeze in mize terapeutice. In acest sens povestea lui Anne Hope este o poveste despre victime, caci si inocentii ajunsi in fata calailor dar si calaii deveniti la randul lor persoane suferinde sunt cuprinsi cu totii intr-un labirint complicat, cel al dezechilibrelor mentale din care iesirea nu este garantata doar prin purtarea halatului alb.

Cum arata lumea din perspectiva unui consumator cronic si longeviv de alcool? Cum arata abisul dependentei, atunci cand contactul cu realitatea pare doar un popas trecator si inconfortabil inainte de a te preda aburilor etanolici? Cum arata incercarea unui asemenea protagonist de a se reabilita, de a renunta la viciul care ii este si o salvare iluzorie din fata senzatiei coplesitoare, autointretinute a absentei unei vieti? Cristian Fulas scrie un roman despre o asemenea lupta, inegala, cu recaderi, presarata cu dezamagiri si dureri, cu sincope si descurajari. Autorul reuseste sa redea credibil tentativa de renuntare la alcool, urmarind eforturile personajului principal de a trece prin faza de dezintoxicare de la spital si mai apoi prin viata in comunitatile terapeutice (comunitati menite sa reconstruiasca obisnuinta unei vieti fara sursa dependentei). Sondand cu registre stilistice diferite, in functie de starea de ebrietate, de delirium sau de luciditate a protagonistului, Cristian Fulas ofera un roman esential , pentru apropierea si intelegerea unui fenomen care in Romania face ravagii.

Comedia existentiala neagra a lui Mishima pleaca de la o premisa neobisnuita (dar care este in sine o ironie la adresa societatii obsedate de scopuri si consum): un personaj decide sa-si vanda viata in ziar, ca pe orice produs. Ciudata sa oferta ajunge sa primeasca intampinari din partea unor personaje cu obiective mai mult sau mai putin ciudate si care vor duce la desfasurari de actiuni in care ludicul, umorul si elementele politiste se vor impleti aromnios. Desi nu are decat o viata de vanzare, protagonistul romanului va obosi in cele din urma sa iasa supravietuitor din fiecare incercare. Insa in atitudinea sa initiala, pe cat de absurda ar parea, se simte o forma de eliberare, de revolta in fata finitudinii existentiale. Succint, imprevizibil si amuzant, acest roman dezvaluie o fata jucausa si, in acelasi timp profunda a unuia dintre cei mai cunoscuti scriitori japonezi.

Dupa Eseuri de indragostit , dupa Sex,shopping si un roman, Alain de Botton ne aduce o poveste mai cuprinzatoare despre iubire, despre extazurile si neajunsurile ei, intr-un limbaj seducator, folosind comparatii imaginative si referinte filosofice inteligente. Ce se intampla in iubire este cronica relatiei dintre Rabih si Kristen, de fapt o poveste cu putere de generalizare. De la momentul intalnirii, la indragostire, de la obiceiuri erotice si comunicare in cuplu, de la conflicte si semnificatia reprosurilor , toate aceste elemente importante in developarea relatiei de dragoste sunt analizate intr-o lumina inedita de Botton, prelungind pe alocuri explorarile pe care autorul de origine elvetiana le-a facut si in celelalte romane. Ce este cu adevarat nou in aceasta poveste este explorarea naratiunii amoroase dupa casatorie si mai ales dupa momentul tentatiei infidelitatii, dupa momentul venirii copiilor pe lume. Rabih si Kristen se vor regasi, mai tarziu, dupa o serie de experiente marcante, in momentul pesimismului romantic luminat, o perspectiva relationala care afirma posibilitatea monogamiei, asumand lucid cu toate acestea ca un partener nu poate reprezenta absolut totul, in orice moment pentru celalalt.

Un volum menit parca sa declanseze o revolutie comportamentala, in lumina sublinierii importantei somnului pe care atat de des alegem sa-l sacrificam, mai ales pentru ca ii subestimam impactul asupra starii noastre generale de sanatate (cu precadere in tinerete, cand, nu-i asa, mizam pe capacitatile parca inepuizabile de regenerare a organismului). Walker ne propune un volum in care ne sunt aduse in atentie cele mai noi cercetari legate de fiziologia somnului (cu toate fazele sale, cu toate manifestarile onirice si motorii) si mai ales efectul sever pe care nerespectarea acestui mecanism de refacere le are asupra tuturor organelor si sistemelor (de la bolile de inima, cancerul, tulburarile mentale, la probleme de fertilitate si metabolice toate sunt legate in procente alarmante de lipsa somnului). Nu in ultimul rand autorul ne propune si o serie de masuri generale, nonmedicamentoase, de igiena a somnului. Volumul lui Matthew Walker nu doar satisface curiozitati gratuite, ci propune o modificare de atitudine ferma pe care fiecare dintre noi ar trebui sa o abordam, pentru reconsiderarea remediului natural si universal, finisat in milioane de ani de evolutie, anume somnul.

Deschizator de drumuri pentru cea de-a treia mare scoala psihoterapeutica postbelica, supravietuitor al Holocaustului, teoretician, practician, un medic care si-a asumat la nivelul cel mai profund menirea de a ajuta pacientii, nu doar la nivel fizic sau psihologic ci mai ales la nivel spiritual, Viktor Frankl este si astazi cel mai cunoscut prin acest volum popular care ii sintetizeaza deopotriva conceptia terapeutica si perspectiva asupra vietii. Actualitatea logoterapiei, a analizei existentiale ramane evidenta si astazi, dupa un secol cufundat in violenta, hedonism, consumerism care nu au reusit insa , ba chiar au amplificat, plictiseala si sentimentul lipsei de sens. Cautarea si mai ales constructia acestui sens, reorientarea omului spre valori, modelarea atitudinii in fata celor mai potrivnice obstacole existentiale (unele de nedepasit, prin natura lor) sunt repere pe care Fankl le propune pentru a deveni triumfatori asupra destinului, pentru a gasi acel ceva care ne va calauzi nu doar spre multumire, ci spre implinire profunda.

Profesorul Paul Dolan ne invita sa evaluam posibilele repere ale atingerii fericirii in lumea contemporana, proband ceea ce el numeste naratiunile prescriptive (adica ideile unei comunitati referitoare la caile prin care putem atinge implinirea in societatea contemporana) prin date statistice (evaluarile citate de Dolan s-au facut pe mai multe mii de oameni, cu precadere din Marea Britanie si SUA). Chiar daca astazi traversam vremuri in care nu mai exista o obligativitate pentru un anume stil de viata si fiecare om isi poate organiza si alege felul in care sa traiasca, suntem in continuare o specie sociala care face apel la calauzele standardului comunitar (majoritar sau nu, mostenit prin educatie sau nu). In acest sens, portretul fericitului contemporan ar putea suna foarte familiar: sa ai succes, sa ai bani, sa ai educatie inalta, sa fii casatorit, sa ai copii, sa fii altruist, sa iti asumi vocatia, sa fii sanatos. Paul Dolan ia fiecare dintre aceste naratiuni prescriptive, examineaza statistic cata fericire pot ele aduce sau cata nefericire pot evita ele (iar concluziile sunt destul de contraintuitive), pledand de fapt pentru o toleranta fata de standardele alternative, aratand cum asumarea sistematica si fanatica a acestor naratiuni dominante poate sa ne conduca de fapt spre piste inselatoare, cu mult mai departe de sansele de a atinge fericirea pe care o visam.

Tom Perrotta ne propune, printr-o poveste desrpinsa parca din suburbiile americane tipice contemporane, o incursiune in controversatele coordonate ale secolului pe care il traversam: felul in care ne impacteaza virtualul (noile media, telefoane, retele de socializare - toate sunt capabile sa inlature inhibitii si sa reinventeze sexualitatea la orice varsta si chiar sa depaseasca tabuuri morale), identitatea de gen (ce mai inseamna sa fii barbat sau femeie sau cum e posibil sa te afli in zona fluida de gen?), provocari sociale si politice (in epoca corectitudinii politicie si a tolerantei - cateva cuvinte incorecte politic rostite in timpul unui act sexual pot avea impact asupra felului in care il percepem pe celalalt), tulburarile mentale (de la autism, dementa, bullying). Toate aceste elemente amintite se combina in povestea unei mame singure care e nevoita sa-si transforme viata dupa ce fiul ei pleaca la studii universitare. Ambele personaje (pe langa altele care apar in roman) sunt presate sa se reinventeze identitar la varste critice, sa-si depaseasca limitele, avand la dispozitie tehnologia si emanciparea ideologica. Insa nesigurantele de sine raman totusi transepocale. Povesea lui Perrotta este o melodrama despre fragmentarea identitara a secolului nostru

Hanif Kureishi propune un roman care amesteca interesant elemente de comedie neagra, thriller si drama. Un cuplu aflat intr-o relatie asimetrica (bogatul scenarist Wado, de acum infirm, batran si bolnav este intovarasit de sotia sa, Zee, mult mai tanara decat el care se raporteaza la Waldo printr-un amestec de iubire si recunostinta) se ciocneste cu un al treilea personaj tanar, Eddie (un potential competitor pentru Waldo, atat prin activitatea profesionala cat mai ales prin tinerete). Lucrurile se incurca imediat, atata timp cat fiecare personaj are, aparent un acces limitat la intentiile celorlalte personaje. Jocul oglinzilor si al suspiciunilor poate sa inceapa. Hanif Kureishi propune reflectii pe marginea relatiilor dezechilibrate, a felului in care ajungem sa ne reprezentam realitatea ca observatori cu perspective partiale (ca in filmul lui Hitch****, Rear Window), dar si pe marginea raportului tensionat si dureros intre conditia artistului (presupus a fi universal si etern), in confruntare cu conditia umana fragila si trecatoare (surprins in aceasta tensiune, Waldo va folosi o abordare interesanta pentru a-si explora propriile ipotezze ale infidelitatii, din care nu lipseste o revigorare a propriilor apetituri profesionale).

O minunata panorama de epoca dar si o radiografie a prieteniei, tetralogia Elenei Ferrante porneste pe urmele unei memorabile mosteniri italiene, in care se simt ecourile regizorilor neorealisti si ne poarta prin procesul developarii unei societati postbelice dar si prin cel al maturizarii celor doua personaje feminine Elena si Lila. Primul volum al tetralogiei ne introduce in lumea copilariei si adolescentei, intr-un cartier sarac din Napoli (in care violenta, lipsurile si dramele de familie sunt la ordinea zilei). Elena si Lila formeaza o prietenie ciudata, bazata deopotriva pe complementaritate si rivalitate, o prietenie in care se vor regasi motivate si atasate, indiferent de traiectoria de dezvoltare pe care o vor apuca. Caci nu sunt multe cai prin care poti sa-ti depasesti conditia precara, atunci cand te nasti aproape de periferia societatii: fie prin educatie, fie prin casatorie cu cineva prosper. Romanul Elenei Ferrante scoate in evidenta o anumita particularitate a prieteniei: o relatie care nu se bazeaza atat pe confort deplin, pe familiaritate fuzionala si previzibilitatea intimitatii, cat mai degraba pe o tensiune permanenta, un mix echilibrat de competitie si afectiune, o anume legatura care e capabila sa catalizeze actualizarea potentialului ambilor participanti.

In romanul In gradina capcaunului Leila Slimani a explorat, fara verdicte morale si tentatii cu caracter de exploatare, dependenta sexuala si consecintele ei. In Cantec lin, autoarea care a fost recompensata cu Premiul Goncourt exploreaza natura interactiunilor pasiv-agresive, raporturile ambigue in profesiile in care granita dintre angajat si prieten e umbrita, o meditatie pe marginea discursului ciocnirii dintre clasele sociale. Myriam si Paul sunt doi parinti parizieni care vor sa-si valorifice carierele dar si vietile personale. Pentru asta apeleaza la Louise, o bona perfectionista, proactiva care ii incanta si ii face tot mai mult dependenti de ea dar acelasi timp ii infricoseaza lent pe cei doi soti (prin caracterul ei particular si rigid de a comunica si prin incapatanarea compensata in comportamente cel putin ciudate). Cuplul si Louise nu vor reusi de fapt sa comunice autentic niciodata, iar Louise este un personaj misterios (conservat ca atare de autoare) care nu isi poate exprima emotiile, care isi compenseaza absentele personale in viata profesionala care ii ofera un surogat de viata personala si care in cele din urma va ajunge sa comita un act greu de imaginat.

Pascal Bruckner, un eseist si un romancier cu experienta, preia intr-o maniera ironica obsesiile contemporane pentru frumusete si pentru prezent si le integreaza intr-un thriller cu accente distopice si filosofice. Printr-un concurs de imprejurari, cuplul Benjamin si Helene ajung sa cunoasca un alt cuplu bogat si prosper care isi dezvaluie pasiunea sinistra: aceea de a pedepsi si, ulterior, a colecta frumusetea umana (va ramane sa descoperiti cum si de ce). Pascal Bruckner prefera sa nu livreze verdicte morale (sau estetice, dupa caz) ci sa isi introduca cititorii in miezul ambivalent al problematicii: pe de o parte frumusetea ne fascineaza, ne seduce, ne amorseaza tentatia eternei reintoarceri si nemuriri. Pe de alta parte, aceeasi frumusete reprezinta o capcana in care unii cad, vrajiti si nu mai pot iesi iar pentru purtatorii ei, frumusetea reprezinta un instrument facil de instalarea unor prizonierate relationale, manimatatoare. Intre polul damnarii frumusetii si cel al descatusarii puterii ei, unde ne putem situa? Totul depinde de povestea pe care ne-o spunem...

Dupa ce in celelalte volume pe care le-a semnat (Solutia Schopenhauer, Problema Spinoza, Plansul lui Nietzsche), Irvind D Yalom a adus un omagiu fundamentelor filosofice ale psihoterapiei, in Minciuni pe canapea cunoscutul psihiatru american abordeaza un ton mai degraba ludico-ironic la adresa psihanalizei, o abordare care, dincolo de o teorie de intelegere a mintii umane, a reprezentat practica dominanta a psihoterapiei postbelice (mai ales in SUA). Tocmai rigiditatea, longevitatea, jargonul prolix au fost elementele care au facut din psihanaliza o instanta intimidanta si autoritara, proiectand, in varianta freudiana/clasica o asimetrie profunda intre pacient si terapeut. Prin cele doua linii narative mari ale sale (cea a novicelui Ernest Lash si cea a veteranului Marshal Strider, fiecare aflat intr-o serie de intalniri decisive pe plan profesional si personal), Yalom schiteaza de fapt tabloul vulnerabil al unei profesii in care, chiar si dupa multi ani de formare si experienta acumulata, practicantii sunt la fel de umani ca cei pe care incearca sa ii ajute. Psihoterapeuti si clienti, asa cum sugereaza Yalom sunt in aceeasi barca dar impreuna au totusi de castigat (sau de pierdut?) in functie de deschiderea mentala pe care o imbratiseaza.

Un volum de dimensiuni reduse dar interesant in explorarea unei teme inca putin abordata in literatura de specialitate, anume trauma pierderii. Un fenomen universal dar trait extrem de personal, pierderea unei persoane dragi reprezinta un eveniment inevitabil pentru care insa nimeni nu este pregatit (indiferent cat si-ar imagina acest lucru). Abordand pierderea asa cum este ea experimentata de catre trei scriitori (Julian Barnes, Joan Didion, Joyce Carol Oates) dar si de un personaj din literatura (Fermina Daza, din Dragostea in vremea holerei), Aurora Liiceanu exploreaza, cu ochi de psiholog si literat dimensiunea obiectiva si subiectiva a traumei pierderii. Autoarea analizeaza teme precum: durerea traumei si sentimentele contradictorii care o urmeaza dar si metodele de a face fata traumei (pornind de la solutiile interpersonale la cele personale si sociale), miza intelegerii fiind aceea ca trauma reprezinta un eveniment care nu poate fi depasit in ideea unei restituiri integrale a experientei anterioare, ci care ne provoaca spre o adaptare, in care cicatricea traumei va fi integrata asa cum vasele de ceramica isi integreaza crapaturile in arta japoneza kintsugi.

Aparatul digestiv uman devine una dintre vedetele cercetarii medicale in secolul al XXI-lea, asa cum rezuma cei doi autori francezi, prin investigatiile si ipotezele tot mai numeroase in ceea ce priveste sistemul nervos autonom digestiv, respectiv microbiomul intestinal (totalitatea bacteriilor care colonizeaza intestinele). Asadar, dincolo de functia de maruntire si circulatie a alimentelor si extractia constituentilor nutritivi, dincolo de glandele anexe care elaboreaza secretii utile in digestie dar si in semnalizare endocrina, aparatul digestiv ar putea fi considerat un al doilea creier (sub forma retelei de plexuri nervoase care strabate tubul digestiv si care nu doar ca regleaza functia digestiva obisnuita dar reprezinta un mijloc de expresie emotionala intr-o serie de tulburari functionale). Celalat element important si de interes pentru comunitatea stiintifica este microbiomul intestinal care ar putea juca un rol important in ceea ce priveste statusul ponderal dar chiar si in privinta neurotransmisiei de la nivel cerebral. Cartea curpinde informatii rezumate intr-o maniera accesibila.

O esenta tare concentrata intr-o sticluta narativa mica, asa ar putea fi caracterizat microromanul lui Cinghiz Aitmatov, o poveste pe cat de scurta pe atat de memorabila si de cuceritoare. Autorul ne poarta in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, intr-un sat din splendida stepa ruseasca, acolo unde aproape toti barbatii au plecat la razboi iar femeile, copiii si batranii ramasi in urma isi duc mai departe viata pe coordonate traditionale. In acest peisaj doua personaje vor proiecta un anumit contrast. Djamila este sotia unuia dintre soldatii Armatei Rosii plecati in marele razboi de aparare al patriei, o femeie de o frumusete rapitoare si cu un spirit darz, neimblanzit, debordand de vitalitate. Daniar este un orfan al satului, revenit infirm din razboi, marcat de urgiile vazute pe front, tacut si retras. Intre aceste doua personaje aparent opuse se va infiripa o legatura tacuta, dincolo de cuvinte, o legatura mai degraba imposibila in timpurile traversate, dar minunat scoasa in evidenta in intimitatea peisajelor dezlantuite rusesti.

Romanul lui Sebastian Lazaroiu pleaca de la o premisa suficient de dramatica: Jane, sotia lui Marlon e diagnosticata cu Boala Alzheimer inainte de 50 de ani. Urmeaza, asadar, drama unei destramari identitare si a unei istorii de cuplu? Nu neaparat. Pe de o parte Marlon o ingrijeste cu loialitate si abnegatie pe sotia lui, devenind in timp depozitarul ambelor identitati, a sa si a sotiei care se dezarticuleaza (iar provocarile prin care ingrijitorul este nevoit sa treaca sunt interesant si dramatic suprinse, atat in dimensiunea lor suferinda dar si adaptativa). Pe de alta parte, romanul lui Sebastian Lazaroiu, prin aceasta problematica boala care loveste cuplul Mont ar putea fi privita drept o metafora pentru necesitatea de reinventare personala si redescoperire a partenerului posibil instrainat dupa ani de casnicie. Nu in ultimul rand autorul adauga si o nota politista romanului, caci Marlon se va dovedi un povestitor cu credibilitate indoielnica si va dezvolta o viata paralela (refugiu sau nu) dincolo de existenta sa de ingrijitor al lui Jane.

Plantele sunt actorii din umbra ai planetei, pe nedrept lipsite de atentia si aplauzele pe care le-ar merita, tinand cont de conditiile de posibilitate pentru toata biosfera pe care le asigura. Silentioasa si statornica lumea vegetala a atras mult mai putin atentia istoriei ideilor, religiei si stiintei comparativ cu lumea umana sau animala, poate pentru ca aparut atat de diferita de celelate tipuri de vietuitoare, incat a existat o tendinta de a o minimaliza. Asa cum ne amintesc Stefano Mancuso si Alessandra Viola plantele sunt organisme autotrofe, sedentare, pasive si lente prin contrast cu animalele sau omanii care sunt heterotrofi, mobili, sensibili, comunicativi. Cu toate acestea plantele, desi nu beneficiaza de organe specializate (sunt structuri modulare repetitive care le permite regenerarea si supravietuirea), sunt totusi capabile sa vada, sa emita substante biogene volatile (corespondent olfactiei), sa simta gustul, sa raspunda tactil si chiar sa auda (adica sa perceapa vibratii sau sa emita zgomote prin radacini). In plus , comparativ cu regnul animal, plantele au peste alte 15 simturi capabile sa detecteze umiditatea, campuri electromagnetice, gravitationale etc. De asemenea, plantele au capacitate de comunicare electrica, hidraulica, chimica, isi recunosc rudele, dialogheaza cu plante din specii diferite si au cele mai ingenioase mecanisme de protectie. Par descrieri prea optimiste? Cititi cartea semnata de Mancuso si Viola si redescoperiti verdele uimitor.

O incursiune in culisele unei relatii fascinante, prin asimetria si longevitatea ei. Vera si Vladimir Nabokov au alcatuit unul dintre cele mai durabile si misterioase cupluri ale secolului al XX-lea, desi au pastrat un raport profund inegal, dar complementar functional de-a lungul casniciei. Un intelectual de exceptie, un aristocrat desavarsit, poliglot, talentat, un scriitor de forta precum Nabokov s-a dovedit insa un asistat functional in cele mai banale sarcini zilnice (de la pregatit servieta pentru slujba si pana la gasirea unui taxi) prin concursul sotiei sale Vera. Si ea o femeie rafinata, o personalitate mai discreta decat sotul ei, dar foarte educata si citita, a Vera Nabokov a preferat sa-si faca un proiect de viata din developarea notorietatii sotului ei (cu tot ce a implicat asta: de la impresariat, secretariat sau ingrijire zilnica) sa asume un sindrom maternal pe care si Aurora Liiceanu il eticheteaza dupa numele sotiei scriitorului. Cum a reusit sa supravietuiasca acest cuplu pe coordonate inegale care ar parea cel putin bizare dupa standardele contemporane? Lecturati acest volum interesant si veti afla.

In spiritul volumului semnat de cunoscutul neurolog Oliver Sacks, Helen Thomson ne calauzeste in lumea oamenilor cu experiente interioare si personale bizare, in contextul unor modificari mai mult sau mai putin misterioase ale creierului. Pe de o parte, Helen Thomson ofera ipoteze neurobiologice pentru cazurile prezentate, pe de alta parte, in spiritul unui jurnalist empatic ea se axeaza si pe prezentarea felului in care pacientii au fost marcati si mai ales au reusit sa se adapteze provocarilor empirice la limita inconceptibilului. Dintre cazurile prezentate amintesc: pacientul cu o memorie autobiografica extraordinara (capabil sa-si aminteasca ce haine purta intr-o zi anume sau cum era vremea intr-o zi in urma cu 10 ani), pacienta cu dezorientare topografica (incapacitatea de orientare spatiala cu repere obisnuite care o face sa se piarda in propria casa sau sa aiba senzatia ca punctele cardinale s-au schimbat), un pacient care traieste sinestezii intense, o pacienta cu halucinatii auditive muzicale continue, un pacient care are impresia ca a fost transformat intr-un tigru, un pacient care devine un artist plastic compulsiv dupa un accident, un pacient care sufera de delir de negatie (are impresia ca a murit), un medic care traieste exprienta atingerii in oglinda (capacitatea de a resimti la aceeasi intensitate durerea si emotiile celorlalti).

Un volum relevant care vine in intampinarea fenomenului paradoxal pe care il traim astazi. Oamenii au avut dintotdeauna propriile pareri in ceea ce priveste chestiunile private si publice, societatea de sute de ani functioneaza insa pe un principiu al diviziunii muncii, al increderii in experti. Astazi insa, in ciuda nivelului de cunoastere complex atins de civilizatia umana, increderea in experti este nu doar discreditata, dar ignoranta pare sa fi devenit o moda, atata timp cat e condensata intr-o opinie considerata periculos, la fel de valoroasa ca toate celelalte. Tom Nichols explica acest fenomen bizar si periculos contemporan prin care competenta si incompetenta au ajuns sa fie amestecate, pe pozitii egale intr-o loterie a parerilor. Autorul ia in considerare vulnerabilitatile noastre general umane (efectul Dunning-Kruger, biasul de confirmare, stereotipiile de gandire) dar si vulnerabilitatile produse de transformarile social-mediatice (transformarea educationala prin care universitatile s-au indepartat de miza pedagogica si au devenit mai degraba companii care isi cauta clienti, transformarea mediatica, respectiv aparitia internetului care adesea ne slujeste biasul de confirmare si livreaza posibilitatea identificarii celor care ne impartasesc chiar si cele mai fantasmagorice credinte). Nichols observa cu ingrijorare cum aceste vulnerabilitati se completeaza (diluarea educatiei superioare si scaderea gandirii critice e completata de facilitatea de a-ti confirma prejudecatile prin internet) si ajung sa asaza premisele pentru un climat periculos politic si social global. Iar daca astazi educatia ne invata ca sentimentele si afirmarea personala sunt mai importante decat competenta, sursele mediatice ne intreaba ce anume vrem sa stim iar internetul ne confirma prejudecatile, vom avea dificultati tot mai mari de a intelege lumea in care traim. Solutiile, din pacate nu sunt multe si nici la indemana dar sunt legate in primul rand de o coalizare necesara a expertilor care sa infrunte valul de neincredere.

O seara in familie, intr-un restaurant de lux, cu ospatari manieristi si feluri de mancare rafinate transmite mai degraba atmosfera unei oale sub presiune, in romanul lui Herman Koch. Iar asta pentru ca, in ciuda aparentelor onorabile si placute, Paul, Claire, Serge si Babette se straduiesc sa atinga un subiect extrem de sensibil care poate afecta atat viitorul lor individual dar si de grup, ca familie, inclusiv cel al copiilor lor. Tema provocatoare pe care o ataca Koch, in a doua jumatate a romanului (prima jumatate este mai degraba o constructie lenta, menita sa pregateasca atmosfera dezbaterii ulterioare) este relatia parinti-copii, atunci cand copiii ajung sa comita un act reprobabil nu doar moral, ci de proportii infractionale. Cat de obiectivi putem fi, cat de pregatiti suntem sa adoptam spiritul impartial justitiar cand e vorba de faptele copiilor nostri? Koch ofera o adevarata satira la adresa felului in care suntem dispusi sa judecam cu standarde de masura diferite situatiile injuste, atunci cand noi suntem protagonistii lor si nu in calitate de victime.

Romanul de debut al Anei Manescu este o experienta torentiala pentru cititor: un mix de amintiri, pagini de jurnal, referinte muzicale, cosmogonii alimentate de halucinogene, adica tot atatea piese de puzzle pentru expresia unei developari identitare a protagonistei, la varsta adolescentei. Sonnja de abia a iesit din bancile liceului si isi asuma intensitatea varstei cu toata fiinta: e o fanatica a emotiilor, instabila, haotica, dependenta de muzica si fluturi care ii alearga in tot corpul. Are ambitia de a deveni scriitoare dar ii lipsesc experienta si increderea in sine pentru a debuta. In acelasi timp Sonnja se reevalueaza constant, exerseaza diverse specii de iubire si cauta o directie de expresie autentica, atunci cand nu inventariaza speciile de fericire posibila. Intre indoieli si certitudini, pe strazi colorate ale Bucurestiului dar si pe nisipul plajelor, prin baruri obscure si prin paturile amantilor, Sonnja ne poarta intr-un adevarat demers de cartografiere identitara, ne face partasi la un efort de maturizare din care nu lipsesc dezamagirile si micile traume dar si elanurile victoriei, invatand sa filtreze dar si sa asume contradictiile inevitabile ale existentei umane. Un roman partial autobiografic, partial experimental, care potriveste texte cu playlisturi si stari de spirit, alter.ego ofera un prilej de calatorie in timp si un popas in perioada incandescentei varste a adolescentei.

O poveste care are in centru un triunghi amoros dar care dezvaluie fundalul complicat si problematic al raportului dintre invingatori si invinsi, de la finalul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Dupa incheierea celebrarilor infrangerii regimului nazist, regimul de ocupatie al Aliatilor trebuie sa vegheze asupra reconstructiei Germaniei. Depasind logica suspiciozitatii si a tapului ispasitor, colonelul britanic Lewis Morgan si familia sa mizeaza pe optimism si empatie atunci cand aleg sa imparta locuinta din Hamburg care le-a fost atribuita cu proprietarul ei, un arhitect german. Compromisul, acceptarea, incercarea de a menaja un popor distrus de razboi si de a evita actiunile autoritare-politienesti atrag privire dezaprobatoare asupra lui Lewis, cel care, isi cauta la randul sau armonia casnica pierduta cu sotia sa Rachel. Deschiderea umana de care va da dovada familia lui Morgan reprezinta insa un pariu riscant in timpuri inca tensionate, in care ranile de razboi si rivalitatile politice sunt inca acute. Cert este ca, in ciuda evolutiei tragice, personajele lui Rhidian Brook par extrem de vii si vulnerabile, intr-o poveste in care dragostea si ura par sa coabiteze intr-un duet autopotentator, necesar pentru a impinge viata mai departe.

Psihiatrul, psihanalistul si scriitorul Ion Vianu isi completeaza seria de memorii condensate (dupa romanul autobiografic Amor intellectualis care a urmarit anii copilariei si adolescentei intr-un Bucuresti cu o atmosfera intelectuala discreta dar inca activa, chiar si sub noua putere comunista) cu un volum dedicat activitatii sale profesionale in decenii in care psihiatria a trecut prin transformari importante. O marturie personala dar si o reflectie pe marginea unei profesii aparent imposibile (situata, asa cum sugereaza chiar titlul, intre violenta si compasiune), Ion Vianu prezinta cititorului fetele vazute si nevazute ale psihiatriei est-europene in anii totalitarismului, dar si ale psihiatriei occidentale aflata inca in tensiunea tot mai acuta dintre abordarea biologista si psihologista. Discutand despre natura bolii mentale, despre idealul ingrijirilor in psihiatrie, despre disdenta, granita dintre eroism si tulburare psihica, despre politizare si raportul psihiatriei cu ideologiile, Ion Vianu isi antreneaza indelungata sa experienta profesionala intr-o poveste profunda si sensibila. Desi retras din activitatea de psihiatru si psihanalist, dedicat mai mult scrisului in ultimii ani, in ultima parte a volumului Ion Vianu demonstreaza ca este la curent cu tendintele contemporane atat in ceea ce priveste practica profesionala psihiatrica, dar si in ceea ce priveste posibilele vulnerabilitati umane care se vor dovedi provocari pentru viitorii specialisti.

Un roman psihologic interesant, proiectat in seducatorul Milano contemporan care isi invita cititorii in zona slab luminata a culiselor casniciei si a infidelitatilor controversate. Carlo si Margherita alcatuiesc un cuplu aparent obisnuit al clasei de mijloc italiene care se lupta sa acomodeze compromisul dintre stabilitatea financiara si pasiunile personale. Carlo preda cursuri de scriere creatoare si editeaza o revista in vreme ce Margherita conduce o agentie imobiliara. Rutina si micile deziluzii matrimoniale precipita tentatia infidelitatii de ambele parti. Insa motivatiile nu tin doar de fuga din fata dezamagirilor casnice sau pura nevoie de evadare. Carlo se confrunta cu o pasiune pentru una dintre studentele sale care ii antreneaza nu doar o dorinta greu de stapanit dar si o senzatie de neputinta, de insuficienta masculina in gestionarea unui act seductiv. Margherita se simte atrasa de Andrea, kinetoterapeutul ei, un profil mai sensibil dar si mai hotarat decat sotul ei care o filtreaza doar prin privirile obisnuintei. Tentatia adulterului devine asadar, pentru Carlo, un prilej de maturizare personala si de gen (si, implicit de a regasi temeiul fidelitatii pentru sotia sa) in vreme ce pentru Margherita adulterul pare sa fie o cale de a-si redescoperi feminitatea (si de a-si hrani, improspatata, mai departe casnicia). Missiroli nu ofera verdicte morale ci sondeaza vulnerabilitati personale si de cuplu, oglindidu-le din fundal in povesti care traverseaza si alte generatii, purtandu-ne prin decorul milanez memorabil.

Noul roman al lui Michel Houellebecq aduce laolalta, intr-o maniera surprinzatoare, cinismul desertificant al unui protagonist depresiv (o depresie melancoliforma cu incapacitate marcata de resimtire a placerii) cu un romantism naiv, o nostalgie dupa puterea vindecatoare a iubirii in forma ei cea mai simpla si mai elementara. Florent, protagonistul naratiunii prozatorului francez renunta la stabilitatea cotidiana goala, la relatia fara orizont, in cautarea reperelor care au adus sens si placere existentei sale la un moment dat, anume iubirile de tinerete. Reintalnirea cu femeile care l-au marcat este, mai mult sau mai putin de ajutor pentru protagonistul care de abia este mentinut pe linia de plutire de antidepresivele de generatie noua. Intr-o lume hipertehnologizata, in care neurostiintele au produs o dezvrajire, au dizolvat liberul arbitru si senzatia de control asupra lumii, fara sa anuleze insa nevoile noastre de sens, apropiere, comuniune, personajul lui Houellebecq navigheaza la limita nivelului de functionalitate si comenteaza, de pe pozitii resemnate de timpuriu drama individului din noul secol pe care il traversam, o drama fundamentata pe aceasta tensiune intre faptul de a fi un continuum neuro-biologic si a avea o identitate, un sine cu nevoi si aspiratii.

Jay Gatsby, personajul lui F.S.Fitzgerald a fost in stare sa construiasca o lume noua pentru a-si recupera visul amoros, pentru a o reintalni si recuceri pe Daisy. Cat de departe esti dispus sa mergi pentru a te razbuna? Ce se intampla cand consecintele planului tau de razbunare capata o forma umana, autonoma? Pornind de la o premisa provocatoare, Amelie Nothomb de ofera un raspuns depotriva terifiant si impresionant in acest microroman. Claude si Dominique alcatuiesc un cuplu aparent obisnuit: dupa o perioada intensa de curtare, in care insistentele lui Claude depasesc barierele si inhibitiile lui Dominique, dupa ce cuplul proaspat casatorit o aduce pe lume pe Epicene, atmosfera familiala cunoaste o panta descendenta, pe masura ce Claude pare tot mai ocupat si mai detasat de familia sa, dar suficient de dornic sa isi faca intrarea in cercurile bogate si influente. Este motivatia lui Claude una pur parvenita, de ascensionare sociala? Este Dominique o naiva care a cazut prada unui razbunator original (de proportii gatsbyene), la randul sau victima unei pasiuni obsesive? Ce mai poti face, in calitate de mama si fiica, atunci cand viata ta, asa cum o stiai, pare sa stea sub semnul unei minciuni? Razbunarea naste, inevitabil razbunare sau timpul e capabil sa vindece ranile adanci ale trecutului? Va ramane sa descoperiti intr-un roman care dinamiteaza conventiile si tabuurile legate de relatiile parinti-copii.

Dupa romanul Still Alice (ecranizat cu Julianne Moore si recompensat cu Premiul Oscar), Lisa Genova revine cu o alta poveste dedicata intelegerii patologiilor neurodegenerative, focalizandu-se de data aceasta asupra unei boli cel putin la fel de dramatica precum dementa, anume scleroza laterala amiotrofica (SLA), o boala care duce la paralizie progresiva a muschilor, cu exceptia muschilor globilor oculari si a miocardului. Cunoscuta popular ca boala lui Stephen Hawking, SLA are de obicei o evolutie si un prognostic mult mai sumbru decat in cazul marelui fizician. Drama este cu atat mai mare cu cat invalidarea progresiva este traita perfect constient pana in ultima clipa de catre pacient (spre deosebire de dementa, in care, de la un punct incolo pacientul intelege mai putin ceea ce i se intampla). Pentru efect dramatic, Lisa Genova isi alege un protagonist muzician, aflat pe culmile gloriei, un excelent profesionist dar, in acelasi timp un tata neglijent, un sot insensibil si un seducator incurabil, capabil sa provoace deopotriva extaz prin felul in care canta dar si suferinta prin indisponibilitatea sa emotionala la nevoile celorlalti. Lisa Genova ne face partasi la suferinta pe care Richard o traieste pe masura ce SLA-ul cu care este diagnosticat avanseaza iar viata i se destrama. Lisa Genova ne invita intr-o naratiune cu deznodamant previzibil, insa impactul emotional este adanc si autentic. Pe de o parte suntem provocati sa empatizam cu un om care initial nu inspira simpatie (pentru care boala ar putea fi o forma de justitie divina). Pe de alta parte suntem martorii unei infirmitati care avanseaza sinistru (de la pierderea functiei mainilor la pierderea capacitatii de a inghiti). Nu in ultimul rand suntem martorii unei provocari relationale, credibile si deloc rezolvata din varful penitei, intre Karen, fosta sotie a lui Richard, care isi asuma partial rolul de ingrijitor si protagonistul care isi reevalueaza prioritatile. Lisa Genova reuseste sa creioneze un portret impresionant al unei maladii inca fara leac, prin intermediul destinului emotionant al unor personaje plauzibile.

Un roman scris cu tandrete si ironie despre micile ciudatenii pe care cautam sa le ascundem, chiar si in epoca toleranta si deschisa fata de diversitate pe care o traversam. Hector, protagonistul povestii lui Foenkinos este un colectionar insatiabil, un adevarat Don Juan al obiectelor. Sansa lui aparenta de vindecare este momentul in care o intalneste pe Brigitte si se indragosteste de ea. Iubirea pare sa fie un leac miraculos pentru sindromul de tezaurizare al lui Hector pentru ca protagonistul, chiar daca ar putea colectiona femei, nu poate colectiona femeia pe care o iubeste (unicitatea partenerei sale o face de neduplicat). Cu toate acestea, un moment banal si cotidian reactiveaza impulsurile de colectionar ale lui Hector care va deveni ahtiat, antrenand un soi de fetis neconstientizat pana in acel moment, sa colectioneze momentele in care sotia sa spala geamurile camerei. De aici se deschide o adevarata pleiada de situatii deopotriva absurde si amuzante, in care Hector va cauta pe de o parte sa-si tainuiasca afinitatile ciudate si rusinoase si, pe de alta parte, sa le urmareasca si sa le creeze conditiile de actualizare cu fiecare ocazie (in cate feluri ai putea sa-ti provoci sotia sa spele geamurile, fara ca ea sa-si dea seama ca asta iti doresti de fapt?). Fara sa se ia foarte in serios, romanul lui David Foenkinos ne aminteste despre importanta asumarii vulnerabilitatilor noastre, despre necesitatea impartasirii lor, atata timp cat doar prina aceasta cale a confruntarii si a comunicarii putem sa neutralizam anxietatea judecatii negative si sa facem pasi spre recastigarea confortului interior.

De mii de ani specia umana pare sa fie ahtiata dupa povesti, expuse in cele mai variate forme: de la picturile rupestre, la literatura, film si tot ce inseamna arta si pana la felul in care conversam cu prietenii (intr-o ordine tot.. narativa) si chiar si pana la felul in care visam sau gandim. De ce suntem atat de legati de naratiuni? De ce avem un apetit pentru povesti care se dezvolta natural, inca din copilarie? E vorba doar de o joaca cognitiva (un fel de antrenament pur mental)? E o forma de a depozita experientele adunate individual si ca specie? E un mijloc de socializare? E doar o slabiciune prin care pur si simplu obtinem recompense placute? Intr-un volum fascinant Jonathan Gottschall ne explica de ce putem fi caracterizati drept Homo fictus, de ce nascocirea povestilor este o trasatura esentiala umana. Avem in primul rand o baza neurobiologica, capabila sa, neuronii oglinda ai empatiei, capabili sa se activeze atunci cand suntem martori la experienta altora, ca si cand am trai-o chiar noi. Pornind de aici, putem vorbi de o gramatica a fictiunii (asa cum avem o capacitate innascuta de a asimila limbajul, tot asa avem structuri pregatite sa asimileze si sa detecteze tipare narative). Astfel, am putea identifica un cadru universal schematic care ne capteaza atentia: un personaj care intra intr-un bucluc si cauta o cale de iesire (acest cadru nu a putut fi modificat nici chiar de revolutiile literare moderniste, cel putin la scara larga). La ce ne foloseste asta? Fictiunea ar putea fi privita drept o straveche dar eficienta tehnologie de realitate virtuala, un simulator mental (problemele dezvoltate in povesti ne permit sa traim experiente complicate si riscante fara costul consecintelor din viata rela). Chiar daca nu stocam scenariile ca atare in mintea noastra (adesea ni se intampla sa uitam continutul povestilor parcurse), exista insa un impact asupra aptitudinilor noastre sociale si asupra memoriei procedurale.

Intr-o abordare similara cu magistrala anatomie a depresiei, facuta de Andrew Solomon, Scott Stossel investigheaza, de pe pozitiile pacientului dar si ale jurnalistului documentarist, amprentand subiectiv si oglindind obiectiv cele mai recente studii, cel mai frecvent simptom psihiatric si elementul turnant pentru numeroase tulburari psihiatrice ale societatii contemporane: anxietatea. Anxietatea nu este o inventie noua, de fapt, ea este un tovaras al evolutiei omului de la originile sale (un pret platit pentru capacitatea noastra de a planifica, de a ne proiecta in viitor si, implicit, a antrena un raspuns emotional in acest sens), insa ea a fost conceptualizata in functie de epoca traversata. Astazi, putem sa privim anxietatea din mai multe unghiuri: o reactie biologica declansata intr-un moment nepotrivit, un rezultat al unei perceptii eronate asupra lumii, o expresie a conflictelor psihice nerezolvate, o expresie a conditiei umane confruntata cu o libertate fara garantii si certitudini. Scott Stossel ne invita sa sondam istoria anxietatii, a strategiilor biologice si psihologice de a o trata, sa intelegem impactul profund si persistent pe care il poate avea asupra vietilor noastre (mai ales atunci cand suntem tentati sa ii minimalizam importanta), sa intelegem posibilele ei surse (biologico-genetice dar si de mediu) si sa reflectam, la final, asupra celor doua pozitii inca disputate in ziua de astazi: facem abuz de medicamente din cauza unei tolerante prea mici la frustrare (incurajand industria de resort sa produca mai mult si sa promita mai mult), am ajuns sa folosim diagnosticele si psihofarmacologia in scopuri aproape psiho-cosmetice sau e firesc sa gasim cele mai simple si la indemana solutii pentru a ne ameliora cat de putin anxietatea, vazuta ca simptom perturbator si problematic? Raspunsul nu este deloc simplu dar este nuantat de Stossel prin dubla sa calitate, de pacient care a suferit (la fel precum copiii lui) de anxietate toata viata, dar si de documentarist serios care cauta sa inteleaga si sa asume puncte de vedere diferite.

Trei femei, din trei generatii (bunica, mama, fiica) dar care, aparent, nu au legatura una cu cealalta se regasesc in trei momente delicate ale biografiei lor, intr-o poveste despre timp si moarte. In ciuda faptului ca alcatuiesc o familie, Ida, Parascheva si Maia, cele trei personaje feminine care dau viata povestii lui Tocarczuk, par rupte una de cealalta, cel putin in fragmentele narative in care sunt surprinse. Ida se recupereaza dupa un accident de masina, in drum spre casa parinteasca, undeva in munti, intr-o vila supravegheata de un cuplu ciudat, cu un aer atemporal, desprins parca din Muntele Vrajit. Parascheva isi deapana propria biografie, reflectand asupra unei vieti traite intre fuga din fata istoriei si urmarirea propriilor afinitati. Maia calauzeste un nou grup de turisti in zonele ecutatorilae exotice, insotita de fiul ei, intalnind un personaj bogat si misterios. Toate cele trei povesti sunt legate de confruntarea protagonistelor, intr-o forma sau alta cu propria lor efemeritate si cu moartea. Acesta pare sa fie numitorul comun in jurul caruia orbiteaza povestile lui Tocarczuk: sfarsitul inevitabil, acele situatii (mai mult sau mai putin anticipabile) in care suntem provocati sa ne raportam la caracterul nostru trecator, la asumarea anxietatii in fata mortii. Fragmentele narative sunt traversate constant de note poetico-eseistice, de metafore intinse pe jumtati de pagina care fascineaza cititorul si dau masura de scriitor de mare clasa si de stilist al Olgai Tocarczuk.

Dupa romanul de debut, Ciudata si induiosatoarea viata a lui Prita Barsacu, o poveste care ii face partasi pe cititori la experientele initiatice ale copilariei intr-o Oltenie contemporana, Iulian Bocai revine cu un roman tot despre o experienta formatoare, decisiva, de data aceasta la varsta studentiei unui tanar provincial sosit in capitala. Un moment priviliegiat , vulnerabil, ritualic, in maturizarea oricarui tanar, plecarea de acasa si cautarea unui nou domiciliu reprezinta o sursa de provocari continue, abordate insa cu acel optimism si acea seninatate pe care doar naivitatea tineretii, sentimentul potentialitatii ti le pot oferi Protagonistul romanului, Mihai, vine la Bucuresti, proaspat admis la Studii Clasice si isi cauta un acoperis deasupra capului. Trece prin furcile caudine ale aflarii unui loc de cazare, descoperind capcanele bucurestene (de la mansarde netencuite la debarale si spalatorii nemobilate), renunta si la prima lui gazda (un batran tipicar, usor paranoic si etern indispus) si poposeste apoi in Dealul Mitropoliei, la Mos Constantin,intr- o locuinta fantoma cu un proprietar la fel de indoielnic ontologic. Singur, neputincios fizic, cu obiceiuri ciudate, Mos Constantin se dovedeste insa un sentimental onorabil, un personaj cu care Mihai, cel mai longeviv chirias al sau, va stabili o legatura speciala. In acest spatiu, Mihai isi va consuma o parte din experientele, curiozitatile, dezamagarile studentesti, in compania diasporei provinciale, facand echilibristica la limita saraciei si a solutiilor improvizate. Intamplarile bizare si relatia cu acest batran simpatic si incapatanat sunt evocate cu multa sensibilitate si spirit de observatie. Povestea lui Iulian Bocai ofera o lume inchegata, o naratiune plina de farmec in care autorul isi distileaza experientele biografice in esente literare eterne. Constantin este si o poveste tribut adusa memoriei si experientelor fundamentale ale studentiei, varsta la care intensitatea trairilor capturate supravietuieste apoi in nostalgia vie a evocarii.

In prelungirea romanului de debut Orbi, Petronela Rotar revine cu o poveste despre oameni indisponibili emotionali in care focalizarea cade pe importanta trairii experientei iubirii, indiferent de deznodamant. Petronela Rotar ne ofera o poveste despre dinamica si importanta relatiei cu propriul corp, o poveste despre situatii limita, despre felul in care, in lipsa celuilalt, riscam sa nu mai existam, blocati in traume, mecanisme defensive si prizonierate interioare de tot felul. Mira este o femeie tanara, cu un trecut marcat de puternice traume emotionale (pierderea parintilor precoce, abuz fizic si emotional), instrainata de propriul corp care se mentine pe linia de plutire existentiala apeland la refugiul in munca si liste obsesive. De doua ori pe parcursul romanului ea se va indragosti de barbati casatoriti, prizonieri in casnicii problematice, in relatii fara orizont. Chiar daca premisele relationale par falimentare din start, povestea evolutiei Mirei nu este in primul rand despre ratare si deznadejde, cat mai degraba despre potentialul transformator al iubirii, indiferent de contextul in care aceasta apare. Prin cele doua povesti de dragoste nedesavarsite, separate de intervale de ani de zile, timp in care Mira traverseaza si drama confruntarii cu o boala fizica, protagonista feminina descopera conditia de posibilitate pentru o dubla cunoastere: autocunoasterea (redescoperirea propriului trup, un depozitar timpuriu al tuturor traumelor nemetabolizate psihic, ca sursa de placere si ca mijloc de a experimenta plenar viata) si cunoasterea necesitatii contactului cu Celalalt, fundamentata pe nevoile noastre profund sociale pe care nu le putem nega. Celalalt, partenerul tandru, deschis, capabil sa ne admire, sa ne recompuna imaginea de sine devine un catalizator sau un calauzitor in calatoria noastra spre noi insine, spre descoperirea autenticitatii, spre acceptarea si impacarea de sine ca premisa pentru o potentiala vindecare.

Un roman miniatural dar care aduce un tribut memorabil genului epistolar, intr-o atmosfera comica si tandra presarata, la final, cu momente kafkiene si elemente care amintesc de Locatarul Himeric al lui Roland Topor (si ecranizarea pe masura in regia lui Roman Polanski). Un postas care isi practica meseria cu pasiune si mandrie dezvolta o pasiune ascunsa, aceea de a citi si a participa imaginar la povestile schimbate intre expeditorii si destinatarii scrisorilor pe care le distribuie. Bilodo, protagonistul romanului ajunge chiar sa se indragosteasca de Segolene, o profesoara din Guadalupe care schimba haiku-uri cu un pasionat al culturii nipone pe nume Grandpre. Fascinat de misterul si de senzorialitatea formei fixe lirice japoneze, Bilodo va incerca, la randul lui, sa tina aceasta poveste epistolara in viata chiar si dupa disparitia lui Grandpre, sa preia rolul de autor de haiku-uri in care sa-si exprime mai apoi sentimentele pentru femeia de care s-a indragostit. Intr-un secol al mesageriilor instante, al presiunii comunicarii si prezentei constante in legatura cu ceilalti, Denis Theriault ne aminteste ce catalizatoare puternice pot fi spiritul poetic si scrisorile pentru imaginatie. Efectul asteptarii, ireversibilitatea transmiterii mesajului, alegerea judicioasa a cuvintelor, dozarea misterului si a explicitului toate antreneaza deopotriva o grija in ceea ce priveste comunicarea si o legatura aparte cu destinatarul, prin genul epistolar. Povestea ofera, de asemenea, si o privire anecdotica asupra pretului pe care il platim pentru vietile alternative pe care le traim in si prin fictiuni, mai ales atunci cand le luam prea in serios.

Un volum necesar care propune o schimbare radicala dar totusi realizabila in ceea ce priveste felul in care ne raportam la tehnologie. Newport porneste de la doua premise rezonabile: suprautilizam instrumentele digitale (care consuma timp, atentie cu potential efect nociv) iar trucurile si sfaturile punctuale prin care limitam consumul de tehnologie nu sunt atat de eficiente pe termen lung. In plus, suntem vulnerabili in ceea ce priveste caracterul invaziv al instrumentelor digitale, gandite sa ne stimuleze comportamentele adictive (mereu sub pretextul, doar partial valid, al suprasimplificarii vietii de zi cu zi). Prima parte a volumului prezinta o noua filosofie de utilizare digitala, inspirata de gandirea critica a lui Henry David Thoreau: minimalism digital care cuprinde cateva idei de baza dezvoltate de autor: dezordinea e costisitoare (iar instrumentele digitale ne incurajeaza sa consumam timp si atentie in mod dezordonat), optimizarea e esentiala (e relevant nu doar cat ci si cum folosim tehnologia), folosirea tehnologiei trebuie facuta mereu intentionat (sa raportam utilizarea tehnologiei la valorile pe care le apreciem si sa o folosim doar in scopuri precise). A doua parte a volumului prezinta posibilitatea implementarii acestei noi filosofii care cuprinde: o luna de pauza de la viata digitala (cu exceptiile de rigoare si clar formulate- Newport ne ofera intampinari si solutii rezonabile pentru eventualele dificultati practice intampinate atunci cand vrem sa renuntam la folosirea smartphoneului sau a retelelor sociale), o valorificare a timpului liber in offline in aceasta perioada de post digital, apoi o reintegrare a instrumentelor digitale in viata noastra bazata pe reguli stricte (care depasesc ideea-capcana, a progresului bun prin definitie, a faptului ca orice aplicatie sau orice gadget recent aparut este in sine benefic, doar pentru ca e nou si actualizat). Dintre intrebarile provocatoare la care veti gasi raspunsuri si explicatii in cartee: de ce si singuratatea e benefica? De ce nu e in regula sa folosesti butonul like de pe retelele sociale? Ce inseamna timp liber de calitate? Mai are sens sa scriem scrisori in era mesageriilor instante? Dat fiind faptul ca traversam o epoca a economiei centrate pe experiență și atenție, în care producătorii caută să ne submineze autocontrolul în beneficiul lor, prin timpul investit în realitățile și produsele virtuale, cartea lui Cal Newport este binevenita, fara indoiala si reprezinta un apel la gandire critica dar si o intoarcere eleganta la lectiile simplitatii, nu atat centrate pe afilierea la progres, cat mai degraba pe calitatea echilibrului interior.

O inițiativă minunată a Editurii Polirom această colecție de Biografii Romanțate. Suntem invitați să redescoperim, prin intermediul unor povești reimaginate de scriitori contemporani, fragmente din viața și activitatea unor figuri reper din cultura română. Unul dintre aceste volume este dedicat Mariei Tănase, surprinsă, prin reflectorul narativ al Simonei Antonescu în 3 perioade de viață, corespondente unor etape semnificative din evoluția profesională și personală a celebrei cântărețe, etape care pun în lumină și intersecțiile istorice cu vremurile tulburi traversate. În prima parte o descoperim pe Maria Tănase deja matură, consacrată, o figură cunoscuta curtată de regimurile extreme care stăpânesc România (între 1940 și 1950). În a doua parte (1934-1939) o descoperim pe Maria Tănase în etapa ei aspirațională, inclusiv momentul de debut de la Teatrul Cărăbuș, intrarea în boema bucureșteană condusă de Sandu Eliad și apoi transformarea ei într-un adevărat fenomen muzical (inspirat și de sfaturile folcloristului Harry Brauner). Această parte dezvăluie și dimensiunea umană a Mariei Tănase (cu un caracter aprig, pe măsura vocii și vocației asumate) și include un popas reimaginat al celebrei cântărețe la Paris, acolo unde are o întâlnire tumultuoasă cu Constantin Brâncuși (un artist deja europenizat, statut pe care Maria Tănase pare să îl refuze). Ultima parte surprinde momente din copilăria protagonistei, posibile momente în care ea a ajuns să se îndrăgostească iremediabil de scenă. Experimentată cu reconstrucția atmosferei ultimelor două secole românești, Simona Antonescu oferă o miniatură de epocă superbă, într-un volum concentrat, în care tușele vii ale protagonistei deschid ferestre spre istoria și sufletul unei interprete cu o pasiune rară și un talent de neegalat. Singurul lucru pe care îl poți reproșa, la finalul lecturii acestui miniroman biografic este că se dovedește a fi... prea scurt.

Un roman straniu, relatat la persoana I, din perspectiva unui scriitor european care pleacă într-o călătorie în SUA, după ce se desparte de soția sa. Nu cunoaștem motivele despărțirii dar știm că relația a atins un stadiu insuportabil (de la certuri și explicații discursive, partenerii ajung să se dueleze în activități, adică să creeze situații în care să îl facă pe celălalt să se simtă vinovat). O poveste despre o dublă călătorie: una exterioară, în spațiul american și una interioară, în psihicul protagonistului care caută să se desprindă de trecut. Motivul călătoriei nu este întâmplător. A ajunge într-un spațiu exotic, destul de nefamiliar (așa cum este America pentru un european) înseamnă să te racordezi la o realitate nouă, să te concentrezi pe experiența prezentă și, în același timp, în lumina acestui flux de elemente noi care devin copleșitoare, amintirile și cumulul de experiențe trecute capătă reliefuri ireale, ale unui vis îndepărtat și operează o neutralizare a memoriei. Despărțirea de trecut nu pare însă posibilă, prin acest voiaj cu popasuri numeroase dar fără culorile vii ale unui jurnal impresionant. Căci protagonistul pare să fie bântuit de incapacitatea de a rezona cu mediul pe care îl descoperă (e vorba de o Americă dezamăgitoare și uniformă) dar și de faptul că viața de care încearcă să scape îl urmărește, nu doar prin amintirile mai mult sau mai puțin deranjante ale tinereții și copilăriei, dar chiar în forma personificată a fostei lui soții care se materializează tot mai amenințător, până la momentul culminant al romanului. Singura șansă reală pentru o despărțire rămâne de fapt confruntarea, nu fuga de trecut. Romanul lui Handke livrează cititorului o experiență amestecată : contemplativă, poetică, ueori confuză, aproximând însă convingător caracterul capricios al fluxului de conștiință aflat în căutarea de sine.

Zilele abandonului nu spune, în aparență, o poveste complicată din punct de vedere narativ. Este de fapt o cronică amănunțită, așa cum anunță și titlul, a experienței unei femei italiene părăsită de soț după 15 ani de căsnicie. Detaliul, finețea, profunzimea psihologică a textului, așa cum sunt orchestrate de Elena Ferrante dau o intensitate de neuitat acestei istorii. Dimensiunea obsesivă a despărțirii, a căutării, reinventării personale și a unui nou orizont este convingător reconstruită mai ales printr-o tehnică a gradației pe care Elena Ferrante o stăpânește foarte bine. Protagonista nu se dă bătută dar, ca un personaj tragic, este învinsă, într-o primă fază de forța spulberătoare a durerii. Dispariția soțului echivalează cu dispariția unei lumi și a unei dimensiuni a protagonistei. Din cauza proportiei acestei pierderi, e necesar ca Olga să traverseze o perioadă de doliu. Iar această experiență a doliului, inevitabilă, este magistral asezata in trepte: de la inflamarea nevrotică, în care anxietatea, disperarea, suspendarea atenției și lacunele memoriei devin tot mai acute și până la decompensare aproape psihotică (există o amintire din copilăria Olgăi, cu o femeie părăsită din vecini care se actualizează și ajunge, amplificată de intensitatea calvarului prezent să se proiecteze personificat în exterior, într-o experiență în care granița dintre real și imaginatie nu mai e deloc clară). Suferința protagonistei aproape ca devine un personaj autonom al romanului, cu multiple fețe și multiple pârghii de modelare a realității, o forță care pare să contamineze și să îndoaie nediscriminatoriu totul în jurul ei (la un moment dat chiar Olga își pune problema dacă nu cumva împrăștie în jurul ei sporii toxici ai interiorului suferind). Privit din acest unghi, romanul Elenei Ferrante este o poveste în care suferința capătă reliefuri plastice, sufocante, își întinde brațele dintre pagini și cuprinde cititorii într-o îmbrățișare intimă pe care puține lecturi o pot livra

Leila Slimani scrie un roman curajos, explorând adicția sexuală, în dimensiunea ei mai degrabă psihologică decât tehnică, într-un roman de mici întinderi, dar cât se poate de convingător. Adele, protagonista romanului, este o tanara parizianca, mamă, soția unui medic de succes, o tânără care își construiește o viață paralelă, dominată de impulsuri sexuale insațiabile, densă în aventuri carnale punctuale, cu parteneri aleși aproape aleator, pentru care e dispusă să își sacrifice rutina profesională și familială. Totul până când ansamblul ei de minciuni va fi dezvăluit. În ciuda aparenței erotice și a vieții secrete construită în perimetrul sexual, povestea lui Slimani este mai degrabă despre experiența psihologică trăită de protagonistă, departe de dimensiunile moralizatoare, fie ele glorificatoare, fie negative. Adele trăiește de fapt o anxietate intensă față de moarte, față de potențialul degradant al ființei umane. Orice context domestic în care călduțul, banalul, politețea de circumstanță își fac loc o plictisesc sau îi provoacă anxietate, pentru că toate amintesc, indirect de caracterul lent mortificant al experientelor obisnuite. În experimentarea cu partenerii de ocazie, Adele nu caută carnea (și carnea e, în cele din urmă, la fel de muritoare, tocmai de aceea partenerii nu par să aibă chip în memeoria ei) cât mai degrabă situația: ambiția ei de a fi privită și dorită și apoi devorată sexual este de fapt o dorință intensă de afirmare a vieții, o compensare a unei insuficiențe a propriului eu. Neavând o sursă internă suficient de convingătoare pentru a-și afirma propria vitalitate (sau, psihanalitic privind lucrurile, având un instinct al morții, un thanatos mult prea intens și copleșitor), Adele caută această sursă mereu în exterior. Și o caută în forma erotică pentru că doar erotismul pare să fie forța capabilă să abolească regulile, codurile, să saboteze absolut orice tip de ordine într-o afirmare trecătoare a deplinătății viului. ste Adele suferindă de o compulsie cu potențial tratabil (și nu medicamentos, ci, ca orice adicție, prin schimbarea radicală a stilului de viață)? Este Adele o personalitate accentuată, o pasăre panicată ce nu poate fi ținută în colivie? Există un orizont reparator pentru acest cuplu încărcat de un istoric al minciunilor mai mari sau mai mici, al refugiilor diferite pentru temeri psihice adânci? Leila Slimani ne invită, prin acest roman aparent erotic, să privim către destinul nimfomanei nu atât ca voyeuri în căutare de senzații tari, cât mai degrabă ca martori empatici la o experiență distructivă în adâncimile ei cele mai intime.

De ce sunt primele iubiri memorabile? Poate pentru ca au un caracter initiatic, transformator, poate pentru ca ne proiecteaza figura prototip pe care o vom cauta toata viata, poate pentru ca felul in care se termina lasa in urma adesea un ecou al unei neincheieri (si, asa cum ne arata psihologia, orice lucru neincheiat cu adevarat este cu atat mai memorabil)? Toate aceste ipoteze si multe altele sunt urmarite de Aurora Liiceanu intr-o carte despre marile iubiri din literatura si despre iubire in general. Autoarea analizeaza, prin apel la psihologie si filosofie (un apel temperat si prietenos) primele povesti de dragoste ale unor autori precum Yasunari Kawabata, Orhan Pamuk dar urmareste si primele amoruri in romane precum Masenka (Vladimir Nabokov), Prima iubire (I.S.Turgheniev), Marele Gatsby (F.S.Fitzgerald), Dragoste in vreme holerei (G.G.Marquez), Memoriile lui Hadrian (M.Yourcenar). Explorarea ei ne poarta printr-o lume generoasa in interogatii si paradoxuri, atingand subiecte sensibile precum: conteaza diferenta de varsta in prima iubire, poate avea prima iubire o dimensiune pedagogica? Suntem fascinati de frumusete in general sau de frumusetea cuiva in particular, atunci cand iubim? Putem sa iubim o singura persoana toata viata, chiar daca avem mai multi parteneri? etc Aurora Liiceanu ofera, prin acest volum, o invitatie memorabila in inepuizabilul univers al intrebarilor legate de amor dar si o invitatie la (re)descoperirea catorva dintre cele mai mari povesti de dragoste din ultimii 200 de ani.