Întreaga carte a fost un carusel în care am urcat și coborât, m-am sucit și răsucit, și în ciuda faptului că începeam să amețesc, nu mi-am dorit o secundă să cobor din această călătorie în care am avut drept companioni la „suferință” o sumedenie de personaje – și unul care nu a simțit nevoia nici să schițeze la momentele amețitoare –, care au avut grijă să îmi facă parcursul cât mai încărcat cu întrebări. De primit răspuns, nu am primit la toate. Sunt unele nelămuriri pe care încă le mai am, am constanta impresie că anumite personaje au fost lăsat în ceață, și mă îndoiesc că voi mai afla ceva despre ele din partea autorului.

Nu am la cunoștință felul cum și-a procurat Simone St. James ideea principală pentru Fetele din Idlewild, sau de ce, mai exact, și-a dorit să pună pe hârtie – și să arate cititorilor – această poveste, dar presupun că ar putea să se datoreze părții legată de istoria introdusă în roman. Cert este că a construit atât de frumos – și totodată oribil și înfricoșător – acțiunea și modul cum s-au petrecut întâmplările, aflarea anumitor informații, secretele pe care unele dintre personaje le duceau în spate de foarte mult timp, dar și alternarea dintre capitolele ce țineau de cele patru colege și prezentul Fionei Sheridan.

Ruperto Long mi-a arătat, cu ajutorul cărții Fetița care privea trenurile plecând, de fapt cât de puține lucruri cunosc despre această perioadă cruntă a istoriei. Dacă până acum am citit mai mult despre viața oamenilor din lagărele de concentrare, despre cât de chinuiți au fost, în cartea de față am aflat lucruri din afara acestor locuri îngrozitoare. Despre oameni care încercau să scape de Gestapo și SS, despre lupta continuă de a putea trece granițele spre țările neocupate de Germania și aliații lor, despre suferințele îndurate în acei ani groaznici.

O nuvelă în care — lăsând la o parte aspectele ce țineau mai mult de sfera science fiction, anumite denumiri pe care nici dacă mă forțam nu aveam cum să le înțeleg — am simțit cum mă trec puțin fiorii. Mai mult pentru că aici, personajul principal nu a fost deloc personajul omenesc, ci ceea ce reprezintă, de fapt, Pământul. Și poate din această cauză m-am înfiorat: planeta pe care trăim, oricât de science fiction ar părea unele cărți/filme, nu poate nimeni să excludă faptul că ar putea să devină și realitate. Iar în Moartea Pământului, această realitate posibilă pare atât de tristă, tragică, dureroasă, inevitabilă dacă noi, oamenii, nu vom lua măsuri.

Cartea Tatuatorul de la Auschiwitz, în interiorul căreia se găsește povestea reală — în mare parte — a lui Lale și a Gisei, a reușit să îmi ofere la fel de multe emoții, tresăriri și înghițiri în sec, dar în care finalul nu mai este unul în care să mă simt îngrozită; cel puțin nu pentru viitorul celor doi, dintr-un anumit punct de vedere. Acesta fiind unul dintre multele exemple prin care ne este arătat faptul că Holocaustul nu a reușit să fure speranța tuturor oamenilor închiși acolo, faptul că acea moarte care plana deasupra prizonierilor, nu a izbândit în fața tuturor. Și că mulți au avut putere — poate și un pic de noroc — să reziste pentru a-și redobândi libertatea meritată încă de la început. Dar suferința de după Holocaust, durerea lăsată în urmă, nu au putut fi uitate niciodată de către supraviețuitori.