De când nu ai mai citit o carte care să te facă să dai pagină după pagină, uitând cât e ceasul, ignorând sarcinile pe care le ai de făcut? Fix așa a fost Soția de la etaj, romanul scris de Rachel Hawkins. Subiectul e intrigant, personajele ascund o mulțime de secrete – care nu se lasă tocmai ușor descoperite – iar cadrul de desfășurare al acțiunii poartă cititorul în lumea celor bogați și, aparent, fericiți. Deși adesea un pic cam naivă, Jane, personajul principal al romanului, e ușor de îndrăgit. Vulnerabilă, fără să pretindă a fi femeia perfectă, tânăra este un personaj carismatic și am putut înțelege ușor de ce a îndrăznit să viseze la fericire, ignorând semnalele de alarmă care ar fi trebuit să o pună în gardă. În fond, câteodată, chiar și noi, în viața de zi cu zi, procedăm fix la fel: dorința de a avea viața pe care ne-o dorim ne face să ignorăm lucrurile care ar trebui să ne aducă cu picioarele pe pământ. Pe măsură ce lectura avansează, măștile încep să cadă, iar unele momente nu mai știi cine e personajul negativ în toată povestea asta. Finalul mi-a plăcut, nu mi s-a părut ușor de ghicit, iar faptul că rămâne, peste toate, un semn de întrebare, un gând care nu îți dă pace, mi se pare că sporește misterul cărții. Desigur, încă de la început autoarea ne dezvăluie unele detalii extrem de importante pentru poveste – chiar și titlul o spune – dar acest lucru nu mi s-a părut că știrbește din suspans, ci mai degrabă este un soi de momeală care determină cititorul să vrea mai mult, să caute motivele din spatele fiecărei acțiuni. Soția de la etaj se citește ușor și rapid, e ca un film bun, care te ține prinsă în mreje. Mi se pare o lectură potrivită pentru un weekend în care vrei să te deconectezi de la rutina zilnică. Și încă ceva. Citindu-le la distanță de câteva zile, Soția de la etaj și Menajera – o carte foarte populară în ultima vreme - mi s-au părut a avea unele similitudini, motiv pentru care dacă v-a plăcut cea din urmă, neapărat să-i dați

Există cărți care te poartă departe și te fac să visezi cu ochii deschiși, la fel cum există cărți la care, după ce ai citit o frază, simți nevoia să te oprești o clipă, doar pentru a lăsa cuvintele să îți pătrundă mai bine în minte și în suflet. Apoi mai sunt cărțile care nu te lasă în pace până nu ai întors și ultima filă. Cele care te ”privesc” de pe noptieră și nu te lasă să dormi, cele cu o acțiune atât de alertă ori cu un suspans teribil, ce îți face inima să bată mai tare și ochii să clipească mai rar, în timp ce dai încă o pagină. Și încă una. O astfel de carte este Ușa ferecată, scrisă de autoarea britanică Ruth Ware. De la început și până la final am fost prinsă în ițele poveștii, dorindu-mi să aflu ce mistere ascunde fiecare dintre personaje. Pe măsură ce aflat noi detalii, am încercat să anticipez ce se va întâmpla mai târziu în paginile romanului, însă nu am prevăzut nicio clipă deznodământul. Încă din copilărie mi-a plăcut să îmi imaginez ce poveste ascund casele. O plimbare pe o stradă cu imobile vechi, cu arhitectură ce te duce cu gândul la alte vremuri, este suficientă pentru ca mintea mea să înceapă să lucreze și să țese povești închipuite ale oamenilor care locuiesc sau au locuit cândva acolo. Este lesne de înțeles de ce multe dintre cărțile care mi-au plăcut au în centrul poveștii o casă, fie ea veche, stăpână peste veacuri, ori modernă, cu ferestrele privind cu îndrăzneală spre viitor. Aș spune că în romanul Ușa ferecată casa - Heatherbrae House – îmbină cumva ambele lumi, noul și vechiul se împletesc, iar imobilul devine parte din poveste. Personalul principal, Rowan, este o tânără care, aparent, a găsit locul de muncă perfect, ce îi oferă o perspectivă nouă asupra vieții, într-un cadru idilic, în Scoția. Numai că dorința ei de a deveni bonă pentru cele patru fete ale familiei nu este atât de inocentă și dezinteresată pe cât ar părea la prima vedere. Și nici fetele nu sunt tocmai copii-model.

Atunci când iubești să citești, să alegi o singură carte preferată sau să numești un autor care îți place cel mai mult este imposibil. Cu toate acestea, cred că fiecare dintre noi, cei care adorăm să ne pierdem ore în șir printre paginile cărților, avem o afinitate aparte pentru anumiți scriitori și inima ne bate mai tare atunci când în biblioteca noastră ajunge o nouă carte care le poartă semnătură. Pentru mine, o astfel de autoare este Elif Shafak. De când am descoperit-o, citind mai întâi ”Onoare” și ”Cele patruzeci de legi ale iubirii”, am rezonat cu scriitura ei, mi-a plăcut felul în care își construiește personajele și își țese poveștile. Atunci când am văzut pentru prima dată în librărie romanul 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie, era disponibil doar în limba engleză. Am răsfoit cartea și subiectul mi s-a părut inedit, m-a atras instantaneu. Nu am cumpărat-o atunci, fiindcă acasă mă așteptau o mulțime de cărți care așteptau să fie citite. A trecut ceva timp, iar pe Libris, la secțiunea noutăți, mi-a ieșit din nou în cale, de această dată varianta în limba română. Atunci am știut că nu mai pot aștepta și trebuie să o citesc cât mai curând. Uite așa, romanul a ajuns în biblioteca mea. Am citit pe nerăsuflate cele 361 de pagini și pot spune că mi s-au părut prea puține. Romanul lui Elif Shafak este structurat în trei părți: Mintea, Trupul și Sufletul. Personajele, începând cu Leila Tequila, se aseamănă cu paleta unui pictor. Viu colorate, vesele ori sumbre, intens pigmentate ori translucide ca o acuarelă, acestea creează un tablou al vieții în Istanbul, un oraș-mozaic, unde pe cât de ușor este să te pierzi, pe atât de simplu este să regăsești calea către tine însăți. Povestea Leilei se derulează de la coadă la cap, din momentul în care aceasta moare și, pentru câteva minute, mintea încă îi lucrează febrilă, scoțând la suprafață frânturi din viața ei – un melanj de alegeri proprii, intersectate cu mâna inexorabilă a destinului.

Atunci când am zărit pentru prima data pe site-ul Libris cartea Dacă pisicile ar dispărea din lume, scrisă de japonezul Genki Kawamura, mi-a atras întâi atenția titlul. Chiar așa, cum ar fi o lume fără pisici? Ei bine, eu cred că lumea noastră ar fi mai tristă, iar noi, oamenii am deveni și mai grăbiți, mai preocupați de obositoarea rutină zilnică, îngropându-ne în activități guvernate de ”trebuie”, uitând a mai trăi. În fond, atunci când privești o pisică dormind, parcă îți vine și ție să dai uitării totul și să îți oferi o clipă de răgaz, fie ce-o fi! Și parcă avem cu toții mai multă energie, mai multă inspirație după ce ne odihnim gândurile pentru câteva momente. Poate că la prima vedere ați fi tentate să credeți că e un roman superficial, care se citește rapid, îți stârnește un zâmbet în colțul buzelor, apoi îl uiți undeva, pe un raft al bibliotecii, fără să îl lași să zăbovească prea mult prin minte. Ei bine, nu este deloc așa, iar asta pentru că, așa cum poate ați ghicit, cartea asta nu e doar despre pisici. ”Și dacă pisicile ar dispărea din lume? Ce prefaceri ar suferi lumea și cum s-ar schimba viața mea? Și dacă eu aș dispărea din lume? Ar întâmpina lumea ziua de mâine la fel ca până acum, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat?” este pasajul cu care autorul ne deschide larg porțile către creația sa. Dacă pisicile ar dispărea din lume este un roman-meditație, care ne determină să ne întrebăm, oare câte lucruri le luăm de-a gata, drept meritate, credem că vor fi mereu acolo pentru noi, le integrăm apoi în rutina noastră, lăsând să se aștearnă deasupra lor uitarea sau, mai rău, nepăsarea, indiferența. Și cum rămâne cu oamenii pe care i-am iubit cândva, părinți, iubiți, bunici sau frați, cu a căror prezență ne-am obișnuit atât de mult, încât ni se pare nepotrivit să ne arătăm cu sentimentele la vedere în fața lor? Romanul lui Genki Kawamura este imboldul de care avem cu toții nevoie atunci când dăm dovadă de infatuare și naivitate, crezând că avem la dispozi

Excelentă carte! Pentru orice pasionat de zbor, de aviație, pentru toți cei care au avut privilegiul să îi vadă vreodată zburând pe minunații piloți ai formației Iacării Acrobați.

Cartea reprezintă o adevărată revelație cu privire la modul în care ne raportăm la amintirile noastre, autorul invitându-ne să ne punem întrebări precum ”De ce un anumit parfum ne trezește anumite sentimente?”, ”Cum selectează mintea noastră ce întâmplări ne aducem aminte?”, ”De ce ne este greu să rememorăm ce am mâncat ieri, dar ne amintim perfect prima zi de școală chiar dacă au trecut zeci de ani de atunci?”. Cu un condei priceput, umor de bună calitate și o scriitură foarte ușor de parcurs, autorul danez, a cărui meserie este chiar asta - să studieze fericirea, ne ajută să învățăm să ne redescoperim și să creăm din amintirile frumoase un ”scut”, dacă pot să spun așa, în fața greutăților vieții sau a momentelor de cumpănă. Practic, ceea ce ne face cu adevărat oameni este suma trăirilor noastre, amintirile care rămân după și sentimentele care ne stăruie în minte vizavi de persoane sau întâmplări. Mi-a plăcut în mod deosebit felul în care Meik Wiking definește viața, fiind complet de acord cu viziunea sa: ”Viețile noastre nu sunt zilele care au trecut, ci zilele pe care ni le vom aminti mereu”. Pornind de la acest lucru, cu ajutorul exemplelor practice, a datelor și studiilor pe această temă, autorul ne poartă într-o veritabilă călătorie către noi însine. Citind această carte am descoperit lucruri noi despre felul în care mintea mea asimilează amintirile, felul în care mă raportez la trecut și de ce sentimentul de nostalgie este unul pe care noi oamenii îl îndrăgim atât de mult. Meik Wilking mi-a deschis foarte mult orizonturile cu privire la felul în care ar trebui să privesc viața și cum ar trebui să gestionez relațiile cu persoanele din jurul meu. Capitol după capitol, ”Arta de a-ți crea amintiri” mi-a arătat, pe lângă volumul mare de informație prețioasă, și modalitățile prin care mă pot autoeduca să prețuiesc amintirile frumoase la adevărata lor valoare.

M-a rugat cineva să cumpăr cartea pentru fetița ei de 11 ani. Am răsfoit-o și eu, de curiozitate, dar nu mi se pare o carte potrivită pentru o preadolescentă. De fapt, pentru niciun copil care acum își formează personalitatea. Limbajul nu este unul pe care mi-ar plăcea să și-l însușească un copil. În plus, cel puțin în acest prim volum, se povestește despre valori nu tocmai ok, cum ar fi ultimul model de iPhone, rivalități între fete care sunt expuse prin niște cuvinte nu tocmai ok și așa mai departe. Pe scurt, dacă vreți să cumpărați cartea pentru fetița voastră, să o răsfoiți puțin înainte. Sunt atâtea altenative muuult mai educative și mai frumoase.

Pasionată fiind de zbor, dar și de lectură, era evident că Antoine De Saint-Exupery se numără printre scriitorii mei favoriți. În acest volum, autorul francez relatează amintirile sale din perioada în care a fost pilot, reflectând asupra vieții și reușind să inducă cititorului o stare de profundă introspecție. Recomand cu drag!

O carte care ilustrează perfect modul în care femeile au influențat istoria modei. Indiferent dacă domeniul vă place sau nu, cu toții putem fi de acord că moda în sine este o forță ce are puterea de a schimba lumea. Latura creativă a oamenilor a fost mereu exprimată prin artă, iar moda nu este cu nimicmai prejos. De-a lungul secolelor, creatoarele de modă femei au văzut în acest domeniu un fel de declarație de independență și libertate, iar viziunea lor a construit o parte din lumea în care trăim astăzi.

Carte de referință pentru orice pasionat de parfumuri. Am găsit în paginile sale informații interesante despre creații ale unor parfumieri de geniu, iar descrierile minuțioase chiar ajută cititorul să își imagineze cum miroseau parfumurile de odinioară și ce influență surprinzătoare au avut și au acestea asuppra purtătorului ori purtătoarei, dar și asupra societății.

Dacă la o privire rapidă ne-am putea aștepta la un roman presărat cu multe necunoscute, suspans, ba chiar influențe de thriller psihologic. Ei bine, suspans există,avem și o doză de mister, dar nu precum în romanele polițiste, deși carte vine cu multe necunoscute în fața cititorului. Backman se joacă cu mintea cititorului într-un mod subtil, ilustrând de fapt o frescă a societății zilelor noastre. Personajele, excentrice pe alocuri, mi s-au dezvăluit în fața ochilor cu temerile, bucuriile, eșecurile sau monotonia vieților lor, apăsate de așteptările adesea nerealiste ale lumii în care trăim cu toții. Rând pe rând, am empatizat cu personajele, creionate cu minuțiozitate de către Backman, astfel încât să nu existe unul principal, care acaparează lumina reflectoarelor, ci fiecare dintre ele să apară în fața cititorului ca parte din poveste. Desigur, caracteristic pentru autorul suedez, nu a lipsit din paginile cărții nici umorul fin, iar nu de puține ori m-am trezit râzând și distrându-mă copios, imaginându-mi situațiile descrise în carte. Concluzionând, cartea ”Oameni anxioși” vorbește despre oameni și destinele lor, despre alegerile făcute și unde te poartă ele, dar mai ales despre faptul că problemele sunt întotdeauna mai puțin împovărătoare atunci când oamenii se unesc în gând și în simțiri și formează un tot unitar. Cu privire la asta aș sublinia laitmotivul podului pe care o să îl regăsiți în roman. Evident, recomand cu căldură acest roman, dar și altele scrise de Fredrik Backman. Veți descoperi o lume a introspecției, o călătorie spre voi înșivă, la fel de plăcută ca o plimbare pe plajă, într-o zi de vară.

Romanele scriitoarei Isabel Allende îmi transmit de fiecare dată o stare aparte. Poate asemănarea ca stil cu inegalabilul Gabriel Garcia Marquez, poate atmosfera caldă, la limita dintre real și magic ori personajele atât de minuțios conturate mă determină să citesc cu nesaț pagină după pagină. Revenind la roman, acesta prezintă saga familiei Trueba, poveștile membrilor acesteia țesându-se pe parcursul a zeci de ani, într-un cadrul care împletește realitatea adeseori crudă cu misticul, fantasticul, iar mie, cititorului, oferindu-mi plăcerea de a mă pierde printre rânduri, contopindu-mă cu realitatea ilustrată de Allende. Dacă ar fi să vă vorbesc despre carte, aș spune că oricât m-aș strădui să explic despre ce este vorba, descrierea mea nu ar fi suficientă. Dacă vă spun că romanul ”Casa spiritelor” îl are drept personaj central pe Esteban Trueba - un bărbat cu un caracter puternic și o încăpățânare care îi dictează comportamentul, omniprezent, bărbat al cărui destin se întrepătrunde cu viața celorlalte personaje în feluri care determină un lung șir de întâmplări - poate că subiectul nu vi s-ar părea atât de palpitant și nici nu veți înțelege de ce nu am putut să las cartea din mână. Dacă adaug că povestea romanului suprinde saga familiei Trueba și din punct de vedere politic și social, ați putea bănui că aveți în față un roman a cărui acțiune ar putea deveni chiar plictisitoare. Cu toate acestea, magia se întâmplă chiar de la prima pagină, când cititorul este întâmpinat de versurile poetului Pablo Neruda: ”În definitiv, câți ani trăiește omul?/Trăiește o mie de ani sau unul singur?/Trăiește o săptămână sau câteva secole?/Și pentru cât timp moare omul?/Ce vrea să spună pentru totdeauna?” Chiar atunci, mi-am dat seama că Isabel Allende, cu inegalabilul său talent, va depăna povestea familiei Trueba așa cum numai ea o poate face. Personajele sunt vii, tumultul lor generat de iubiri pătimașe, idealuri, principii de familie, ideologii politice pentru care merită să îți jertfești chiar și viața, premoniții, regrete și izbăviri, toate pe fondul unor pământuri zguduite de cutremure și a zilelor calde a unei veri fără de sfârșit, m-au făcut să intru cu totul în povestea autoarei. Elementele supranaturale care apar pe parcursul romanului se împletesc atât de natural cu povestea personajelor, încât nu sunt nici măcar o secundă nefirești, chiar dimpotrivă. Fiecare personaj, fiecare întâmplare își are locul în tabloul principal, această saga de familie care mi-a arătat pentru a nu știu câta oară că miracolul de a fi om este compus din decizii și regrete, din bucurii mari și mici, tristeți, zbucium, acceptare și mai ales, iertare și izbăvire.

Foarte util, atât studenților de profil, cât și celor care deja profesează în domeniu. Noțiunile sunt explicate clar și precis, iar eu am reușit să găsesc răspuns la multe întrebări pe care le aveam. Totodată, m-a ajutat să înțeleg mult mai bine acest captivant și interesant domeniu - jurnalismul.

Am așteptat cu nerăbdare să citesc această carte. Cu toate acestea, nu mi-a plăcut atât de mult pe cât mă așteptam. Celelalte trei volume ale seriei Jocurile Foamei m-au ținut trează câteva nopți, suspansul și acțiunea fiind la cote maxime. Aici nu am găsit aceeași scriitură alertă. Acțiunea se depliază lent, iar finalul m-a lăsatun pic dezamăgită. Mi-a plăcut în schimb felul în care a fost ilustrat personajul principal - Coriolanus - cu zbaterile și trăirile lui.

Cartea induce cititorului acea atmosferă magică a basmelor rusești. Mi-au plăcut personajele, dar și firul poveștii, dar cu toate acestea mi-ar fi plăcut ca acestea să aibă mai multă personalitate, astfel încât să rezonez mai mult cu ele. Aștept cu interes și următoarele volume.

O binevenită evadare din cotidian. E atâta înțelepciune și sens în scrierile lui Rumi. Cred că avem cu toții nevoie de o reîntoarcere la simplitate și o viziune diferită a spiritualității, mai ales în aceste vremuri. Odată cu acest volum am înțeles cu atât mai mult că divinul este în noi și pretutindeni.

În această jumătate de an caracterizată de evenimente care ne-au ținut pe toți mai mult în casă am profitat de fiecare clipă liberă pentru a face ceva ce îmi place cu adevărat. Evident, printre activitățile favorite se numără și cititul, iar în ultima vreme am savurat carte după carte. Printre acestea se numără romanul ”Acolo unde cântă racii” al Deliei Owens. Autoare și zoolog deopotrivă, scriitoarea americană mi-a dezvăluit în paginile cărții o lume de care m-am desprins cu greu și sunt sigură că povestea protagonistei îmi va stărui multă vreme în minte. Acolo unde cântă racii este cartea despre care toată lumea pare să vorbească anul acesta. Am citit la rândul meu mai multe recenzii până să o citesc, iar majoritatea opiniilor despre carte sunt extrem de favorabile, lucru care, culmea, m-a îndepărtat o vreme. De multe ori am fost dezamăgită de romanele foarte populare, pe placul majorității, deoarece fie erau scrise într-o manieră care nu era pe gustul meu, fie tratau subiecte mult prea superficiale ori aveau iz telenovelistic. Nu știu de ce am cedat ispitei și am început să citesc Acolo unde cântă racii. Cred că uneori e bine să ascultăm pur și simplu de instinct. Romanul spune povestea Kyei, cu care facem cunoștință pe când era doar o copilă ce trăia la marginea unei mlaștini împreună cu părinții și frații ei. Într-o zi, ”mămica”, adică mama Kyei pleacă, iar pentru fată nimic nu va mai fi la fel. Firul poveștii urmărește maturizarea tinerei, care înflorește sub ochii cititorului, dar mai mult decât atât, destăinuie o relație om-natură atât de firescă și de frumoasă încât pe parcursul lecturii am devenit mai conștientă de tot ce mă înconjoară, de rolul pe care îl are în acest tot-unitar fiecare gâză și fiecare fir de iarbă. Cartea Deliei Owens are detalii bogate pentru colțul de natură care reprezintă lumea Kyei. Poate pentru cei din jur mlaștina unde fata locuiește este doar un loc murdar, unde condițiile de supraviețuire pot părea improprii pentru un om. Ba mai mult, alții au văzut din mlaștină doar un petic de pământ care ar putea fi exploatat astfel încât să aducă venituri, fără a ține cont de întregul ecosistem de plante și vietăți care își fac veacul acolo. Acest plan al romanului care se desfășoară în paralel cu povestea principală m-a făcut să îndrăgesc și mai mult Acolo unde cântă racii. Kya, ”Fata-Mlaștinii”, cum îi spun cei din zonă, trăiește pentru bucata aceea de pământ. Tânăra își are rădăcinile în mult-iubita ei mlaștină, aici simte primii fiori ai dragostei și tot aici inima îi bate mai repede de teamă, de neputință, dar și de bucurie. Zbuciumul vieții ei, cu bune și rele, este legat de acest loc unde a învățat să supraviețuiască, adaptându-se până la integrarea complet în acest mediu. În fond, asta e și esența lucrurilor. Plante, animale sau om, suntem făcuți exact din aceeași materie. Finalul cărții mi-a plăcut în mod deosebit. A fost, practic, încă o dovadă că în fața celor mai importante decizii suntem singuri și trebuie să avem curajul să ne luăm soarta în mâini, cu bune sau rele.

Cartea mi-a fost recomandată de câteva ori de către mai multe dintre prietenele mele și parcă dădeam de ea la tot pasul, așadar mi-am spus că are cu siguranță ceva foarte special și mi-am dorit tot mai mult să o citesc. "Eseu despre orbire" nu este o carte ușoară. Subiectul tratat este unul foarte sensibil și dur: orbirea, sau mai precis, ce s-ar întâmpla cu oamenii dacă ar fi cuprinși de orbire, ca de o molimă ce iși întinde brațele hapsână, luându-le vederea și odată cu ea, demnitatea, empatia și chiar rațiunea. Romanul începe cu momentul instaurării acestei orbiri ce îi cuprinde pe oameni. Un bărbat iți pierde în trafic vederea, brusc, fără niciun fel de simptome precedente. Înca de la început încearcă sa se mintă singur, motivat de faptul ca orbirea lui este diferită: vede totul în alb. Așadar, spre deosebire de nevăzătorii obișnuiți care acuză lipsa luminii, bărbatul vede totul în alb, ca și cum lumea s-a transformat într-o pâclă deasă, lăptoasă, de nepătruns. Rând pe rând, oamenii își pierd vederea, câci se pare că această orbire este contagioasă. Guvernul decide să îi izoleze pe cei afectați într-un fost ospiciu, acum dezafectat. Printre cei orbi, se află și un medic oftalmolog împreună cu soția sa, care, curios lucru, nu a orbit. Cuplul decide să păstreze secret acest lucru în speranța că femeia nu va deveni o slujnică de care să se agațe toți cei orbi. Dacă la început condițiile în care sunt ținuți orbii par normale, în scurt timp devin tot mai inumane. În plus, numărul nou-veniților este în continuă creștere, iar acest lucru nu face decât să înrăutățească situația. Orbii devin tot mai lipsiți de rațiune, încep să se ghideze după instinct, nevoia de hrană primează, încep să se dea lupte pentru supremație și încet, dar sigur, oamenii încep să semene tot mai mult cu niște fiare sălbatice. Dispar, rând pe rând, compasiunea, empatia și își fac loc, zâmbind perfid, indiferența și răutatea. Soția doctorului, singura care poate să vadă, percepe cu atât mai intens murdăria psihică și fizică în care se zbat cei nevăzători. Jose Saramago expune acest tablou sumbru într-un stil detașat. Priveste cu un ochi ușor cinic zbaterile personajelor, mizeria în care se scufundă, iar acest lucru face narațiunea cu atât mai palpabilă, mai reală. Cu toate că stilul de scris al autorului este unul mai dificil de parcurs, vă garantez că nu o să vă doriți să lăsați această carte din mână. Finalul este unul oarecum deschis, iar pe mine m-a pus pe gânduri...

Romanul ”Domnul Ibrahim și florile din Coran” l-am citit prima oară acum vreo 12 ani, exact când l-am descoperit pe Eric Emmanuel Schmitt. Eram la liceu atunci și la biblioteca școlii tocmai primiseră cărți noi. Romanele lui Schmitt mi-au atras atenția cu copertele lor albe, cartonate (erau o ediție mai veche a seriei E. E. Schmitt de acum). Sunt fericită că mi-am ascultat intuiția atunci și am pătruns în fascinanta lume a acestui autor care spune atât de mult în cuvinte puține. În ”Domnul Ibrahim și florile din Coran” aflăm povestea unui băiețaș evreu pe nume Moise (Momo), care are o copilărie mai puțin idilică și care devine apropiat de un bătrân musulman turc pe nume Ibrahim, ce este proprietarul unei băcănii în Franța. Domnul Ibrahim va împărtași cu Momo momente care îl vor face mai înțelept pe cel din urmă. Drumul băiatului spre maturitate se va clădi pe sfaturile acestui bătrân, iar pe măsură ce Momo se înalță sufletește, domnul Ibrahim va începe să aparțină tot mai putin lumii acesteia, lumii fizice. E ca și cum înțelepciunea împărtășită îl consumă pe bătrân, bucațile care se desprind din sufletul său îl întăresc pe cel al lui Momo. Nu aș vrea să vă spun mai multe, fiindcă este păcat să vă răpesc bucuria de a descoperi întâmplări simple, dar atât de bogate pentru minte. De aceea îmi place atât de mult Schmitt și îl recomand tuturor celor care simt că au nevoie. Mereu am privit viața cu alți ochi după ce am citit cărțile sale.

Cred că fiecare dintre noi am visat măcar o dată să pătrundem în lumea vrăjită a produselor de lux. Poate ne-am dorit să purtăm un ceas lucrat integral manual, sau poate am vrut să avem o bijuterie sau un parfum care să ne reprezinte cu adevărat, ceva unic, creat doar pentru noi. Cartea lui Alexander Marguier - Lux lexicon, ne ajută să pășim virtual în interiorul acestui cerc select, închis și atât de diferit de viețile majorității dintre noi. Am găsit atâtea informații interesante în această carte, încât nu am lăsat-o din mână până ce nu am citit-o din scoarță în scoarță. Acest lucru a fost facil și datorită faptului că este foarte bine structurată, pe capitole aranjate în ordine alfabetică, astfel încât veți găsi informații despre aproape orice vă trece prin minte; de la agenții matrimoniale de lux, la coniac, ciocolată, parfumuri, jeanși și whisky. Ce mi-a plăcut foarte mult a fost faptul că Alexander Marguier a prezentat industria de lux extrem de obiectiv, scoțând în evidență faptul că uneori luxul este o himeră, construită din pur snobism. Spre exemplu, ai plăti aceeași sumă uriașă pe o poșetă Chanel sau Hermes dacă nu ai știi că aparține unui brand faimos? Ți-ai dori cu aceeași ardoare brățara Tiffany dacă ar arăta exact la fel, dar ar fi creată de un bijutier necunoscut? Ce este real, ce este mit cu privire la produsele de lux? Cumpărăm fericire atunci când plătim mai mult pentru un produs? Profită marii designeri de dorința omului de a epata, de a fi unic și invidiat de cei din jur? La aceste întrebări, dar și la multe, multe altele am găsit răspunsuri în Lux lexicon. Bineînțeles, la unele categorii, cum ar fi parfumurile, pantofii, ceaiul și ciocolata, rămân la părerile mele. Nu există calitate pe bani puțini în ceea ce le privește. Spre exemplu, pentru un parfum bun, care să fie de neuitat pentru purtătorul său, un parfumier lucrează ani de zile, folosind cele mai bune materii prime pentru a ajunge la licoarea desăvârșită, la genul acela de parfum care să simți că te definește, că a fost făcut să îți îmbrace sufletul. Cam la fel este și la cosmetice, unde vă sfătuiesc să nu faceți rabat fiindcă pielea voastră este unul dintre cele mai de preț lucruri, este cartea noastră de vizită și este de neînlocuit, iar pentru un produs cu adevărat bun, sunt necesari ani mulți de cercetare care, desigur... costă. Așadar, se explică uneori prețul. Vă recomand cu drag acestă carte, dacă sunteți pasionate de tot ce este frumos, dacă apreciați calitatea produselor pe care le cumpărați și doriți să faceți investiții înțelepte.

Romanul este unul de dimensiuni reduse, așa că vă puteți încumeta să îl citiți chiar și într-o pauză de cafea sau seara, când vă luați răgaz de la forfota zilei. Descrierea cărții sună cam așa: ”Obsedat de o amintire din copilărie și fascinat de Chopin, tânărul Eric-Emmanuel se hotărăște să ia ore de pian. După un început cu stângul, doamna Pylinska, exotica și intransigența profesoară poloneză stabilită la Paris, îi va oferi o educație muzicală originală: lecții private despre viață, despre artă și despre iubire, care, odată înțelese, ii vor revela tânărului adevărată lui vocație”. Evident, curiozitatea mi-a fost stârnită rapid și în câteva minute plojasem cu capul înainte în tabloul literar țesut cu măiestrie de Schmitt. Excentrica doamnă Pylinska mi-a fost dragă încă de la prima pagină. Cu grație, dar totuși cu o mână fermă, îl conduce pe tânărul Eric Emmanuel Schmitt către… sine. O călătorie inițiatică, începută pe acorduri de pian și continuată cu pisici care își se unduiesc languroase de fiecare dată când aud notele muzicii lui Chopin. Doamna Pylinska îi dezvăluie lui Schmitt tainele ascunse în lucrurile simple: să observe cercurile descrise de o piatră aruncată în apă, mișcarea ierbii în bătaia vântului sau să culeagă o floare fără să cadă picăturile de rouă ascunse între petale. Pe măsură ce lecțiile de pian avansează, autorul își va găsi adevărata vocație și va reuși să vadă cu ochi noi lumea care îl înconjoară. Povestea de viață a mătușii favorite, iubita pe care abia acum învață să o descopere, dar și privilegiul de a se bucura cu ochii închiși de lucrurile simple, toate acestea îi sunt revelate cu ajutorul ineditelor învățăminte ale doamnei Pylinska. Finalul face cu adevărat deliciul acestei cărți și mărturisesc că mi-a așternut un zâmbet larg pe față. Dar o să vă las pe voi îl descoperiți, ar fi păcat să spulber magia.

Cartea ”12 creatori care au schimbat istoria” este, în opinia mea, lectură obligatorie pentru toți cei pasionați de acest subiect – lumea modei, cu frivolitățile, strălucirea, perioada sa înfloritoare sau declinul ei. Veți găsi în paginile ei scurte biografii ale lui Charles Frederick Worth, Paul Poiret, Jean Patou, Cristobal Balenciaga, Christian Dior, Hubert de Givenchy, Pierre Cardin, Yves Saint Laureant, Karl Lagerfeld, Jean Paul Gaultier, Christian Lacroix și John Galiano. La prima vedere, poate vi se pare că e mult spus că moda, și implicit creatorii ei, au schimbat istoria. Și totuși, cei 12 bărbați menționați mai sus sunt departe de a fi personalități insipide și superficiale. Spre exemplu, Jean Patou, născut la Paris, într-o familie înstărită, s-a îndreptat mai întâi spre o carieră în cadrul armatei. A început apoi să cocheteze cu lumea modei intrând în intreprinderea de blănuri a unui unchi. Trimis mai târziu pe front, obișnuia să trimită familiei schițe inspirate de locurile în care se afla. Întors de pe front, inspirația și spiritul liber l-au ajutat să fie mereu cu un pas în fața celorlalți creatori. Patou se numără, de asemenea, printre primii creatori de modă care au produs și parfumuri. A lansat în 1925 parfumurile ”Amour-Amour”, pentru blonde, ”Que Sais-Je?” pentru brunete și ”Adieu Sagese”, pentru roșcate. Inedit, nu-i așa? M-a fascinat și povestea lui Yves Saint Laurent, cel care a domnit peste imperiul modei timp de aproape jumătate de secol. Acesta s-a remarcat prin faaptul că și-a îmbrăcat clientele după codurile masculine, pentru a le conferi un aer de putere și încredere. Fiecare dintre acești creatori a fost un geniu, fiecare dintre ei a lăsat o moștenire culturală de neegalat și lumea întreagă s-a schimbat pentru totdeauna datorită lor. Vă recomand cu drag să le citiți poveștile de viață, să pătrundeți în lumea lor și să le oferiți locul cuvenit în istoria lumii. Îl merită cu prisosință!

Filozoful George Santayana ne-a lăsat moștenire o vorbă plină de înțelepciune: “Cine nu are memoria istoriei, riscă s-o repete”. Perfect de accord, dar ce ne facem atunci când nu ne plac prea mult datele exacte, informațiile despre bătălii sângeroase, sau perioadele de plictis ale omenirii, când parcă nu se întâmpla nimic notabil? La această întrebare ne răspunde Sebastian Schnoy în volumul ”Istorie pentru cei ce se tem de istorie”. Germanul Sebastian Schnoy este considerat cel mai amuzant istoric contemporan. Felul în care relatează fapte și portretizează ilustre figuri marcante ale istoriei îl fac să fie cu totul diferit de profesorii sobri, cu ochelari cu rame de baga și privire aspră ce ne vin în minte când pomenim cuvântul ”istorie”. Cartea ”Istorie pentru cei ce se tem de istorie” prezintă întâmplările marcante pentru omenire, din Antichitate și până în zilele noastre. Ce o face deosebită este maniera în care istoria este relatată. Fără șiruri lungi de ani și date, fără exprimări greoaie, cu înflorituri inutile și mai ales, fără exagerări menite să hiperbolizeze calitățile unor anumiți conducători, sau defectele altora. Autorul descrețește frunțile, încă de la început, cu următoarea frază: ”Până în prezent, istoria europeană s-a terminat cu bine, inclusiv în familia mea. Bunicul a fost nevoit să împuște francezi, iar eu sunt căsătorit cu o franțuzoaică - dacă nici ăsta nu e happy end, atunci ce e?”. Întreaga carte abundă de astfel de comparații și descrieri savuroase care au darul să stârnescă interesul cititorului, indiferent de vârsta acestuia. Pentru cititorii ceva mai tineri, un alt factor important este dimensiunea relativ redusă a cărții. Sebastian Schnoy spune multe în cuvinte puține, iar umorul va face parcurgerea lecturii cu atât mai plăcută și mai ușoară. De asemenea, autorul explică lucrurile făcând paralele între epoci de mult trecute și prezentul pe care îl cunoaștem cu toții atât de bine, folosind un limbaj modern și ușor de înțeles. Plictiseala nu își are locul absolut deloc în această carte. ”Istorie pentru cei ce se tem de istorie” este o carte pe care o să o iubiți, indiferent dacă vă pasionează sau nu acest domeniu. Este genul de lectură care vă îmbogățește cultura generală în timp ce vă aduce zâmbetul pe buze. Dacă în școli ar fi abordată această metodă de predare, tinerii ar avea o viziune mult mai clară și mai corectă cu privire la viitorul lor. Așadar, să privim cu luare-aminte la trecut și să chibzuim îndelung la alegerile care ne vor transforma viitorul.

De mult nu m-a mai impresionat o carte atât de tare. Am citit-o cu greu, am simțit nevoia să mă opresc deseori. Apoi s-au întâmplat niște evenimente neplăcute în viața mea și m-am oprit cu totul din lecturarea cărții. De curând, am reluat lectura fiindcă viața nu e compusă din povești cu prinți și prințese și căteodată o doză de realitate face bine. ”Necredincioasa” e ca un duș rece. Cred că ce m-a impresionat și uimit cel mai mult a fost atitudinea femeilor din familia protagonistei vizavi de tradiții, norme și legi atât de dure și nedrepte față de femei. Te aștepți ca bărbații musulmani educați într-un anume fel să aibă idei diferite asupra drepturile și libertăților femeilor, dar la fel te aștepți ca femeile să fie mai înțelegătoare unele cu altele. Din păcate nu este cazul, doctrina religioasă fiind atât de puternic înrădăcinată în sufletul acestor oameni încât ei pur și simplu nu văd altă cale. Nu doresc nici măcar să creadă că lucrurile ar putea să fie și altfel. Mă îngrozește pur și simplu o astfel de perspectivă asupra vieții și cred că acest roman autobiografic mi-a dat mai mulți fiorii decât orice carte de ficțiune. Vă recomand cu siguranță să citiți ”Necredincioasa”, fie și pentru simplul fapt că trebuie să știți că există alternative cumplite la viața pe care o ducem și despre care, pe nedrept, credem uneori că este prea crudă.

Întotdeauna mi-au plăcut povestirile de inspirație orientală. Când eram copil, căutam fascinată cărți care să le cuprindă, mituri sau povești cu tâlc – acestea erau preferatele mele. Povestirile Sheherezadei mi-au deschis larg porțile spre lumea orientului, am descoperit câte diferențe există între noi și aceste popoare și mi-am imaginat viețile acelor oameni cu piele caldă și îmbrăcăminte misterioasă. Am descoperit mai apoi istorisirile pline de farmec ale Indiei și ale Chinei sau Japoniei, mereu pline de înțelesuri, din care mereu rămâneam cu ceva bun. Mi se păreau diferite de poveștile cu prinți și prințese pentru că nu aveau mereu un final fericit, dar cu siguranță te făceau să vezi lucrurile mai limpede. Din motivele enumerate mai sus, cartea lui Marguerite Yourcenar – ”Povestiri orientale” m-a atras de îndată ce am zărit-o prima oară. Aceasta cuprinde 10 povestiri culese de autoare, reinterpretate și modelate, astfel încât să transmită cititorului un strop de înțelepciune orientală. Istorisirile își au rădăcinile în Balcani, Grecia și, desigur, pe continentul Asiatic. Am început să le citesc aleatoriu, mai întâi m-a atras ”Cel care le-a iubit pe nereide” și nu am fost dezamăgită. Mi-a transmis o stare foarte plăcută, de visare la limita dintre real și imaginar. Mai precis, mi s-a părut o poveste despre formele pe care le ia iubirea și despre faptul că unele sentimente sunt atât de intime încât este cu neputință să explici celor din jur ce ai trăit, ce ai văzut și ce ai simțit. Nu aș vrea să vă spun prea multe despre fiecare istorisire, cred că tot farmecul lor este faptul că fiecare dintre noi le va percepe diferit. Mi-a plăcut în mod deosebit și ”Văduva Aprodissia”, povestire cu un subiect trist, o iubire interzisă și greu de înțeles, dar cine spune că dragostea este perfectă? Concluzionând, aș evidenția faptul că povestirile lui Marguerite Yourcenar dezvăluie în fața cititorului niște vieți ca niște pasteluri. Toate se îmbină într-un fel, iubirea fiind un laitmotiv, însă are atâtea înfățișări, iar personajele pun în valoare emoții și sentimente într-un mod cu totul special.

De multe ori privim spre case, uși sau ferestre, întrebându-ne, măcar pentru o clipă, ce se ascunde în spatele acestora. Familia aceea care pare atât de perfectă... oare membri săi își păstrează zâmbetul și în spatele ușilor închise? Liceanul care cucerește inimile tuturor colegelor este la fel de superficial și acasă? Sunt întrebări la care de cele mai multe ori nu primim un răspuns, dar câteodată misterul face lucrurile mai palpitante. Thriller-ul ”Femeia de la fereastră” trateaza exact acest subiect. Personajul principal, Anna Fox, trăiește de 10 luni izolată în locuința sa din New York, fiind prea înspăimântată să părăsească siguranța căminului său. Acțiunea romanului se depliază lent, așa că pentru început nu știm ce a adus-o pe Anna în această situație. Cunoastem doar faptul că soțul și fiica sa locuiesc separat pentru moment. Legătura Annei cu mediul exterior o reprezintă apartul ei foto. Prin lentrila acestuia, Anna își urmărește vecinii, de la fereastră. Este martora tăcută a unor frânturi din viețile lor. Curând, în casa de peste drum se mută familia Russell, iar cei trei membri alcătuiesc aparent un tablou idilic. Într-o seară, un țipăt tulbură liniștea familiei Russel, iar Anna vede ceva ce nimeni nu ar fi trebuit să vadă. Situația o aruncă într-un carusel nebun al deciziilor, iar Anna este nevoită să schimbe brusc macazul vieții pe care a dus-o în ultimele luni. Cartea a reușit să mă țină trează până târziu, încercând să îi deslușesc tainele. Acțiunea se petrece destul de lent în prima jumătate a romanului, personajele sunt creionate atent, dar aparent superficial. Pe măsură ce am avansat cu cititul, primeam drept răsplată o nouă piesă de puzzle. Până spre final nu am avut idee despre ce s-a întâmplat cu Anna și ce ascunde familia Russel, iar acest lucru m-a bucurat. Îmi era dor de un thriller bun. Nu vă spun nimic despre punctul culminat, nu aș putea să vă răpesc această plăcere, dar vă recomand ca atunci când vizitați site-ul Libris să nu ocoliți ”Femeia de la fereastră”, pe care o găsiți în secțiunea Buzz Books. O să vă facă să trageți draperiile de la ferestrele casei de fiecare dată.

”Bărbatul care n-a mai sunat” de Rosie Walsh se citește extrem de rapid. Când prindeam o clipă liberă, mă înfruptam pofticioasă din firul narativ și nu am fost deloc dezamăgită. Nu știu cum sunteți voi, dar câteodată am chef să citesc romane care să mă țină în priză, dar care să nu îmi schimbe prea mult cursul gândurilor. Eu le spun cărți-film. Se citesc ușor, te țin în suspans și te relaxează, dar nu îți schimbă ideile după care îți trăiești viața. Așa este ”Bărbatul care n-a mai sunat”. Așa-i că și voi ați fi la fel de curioși să aflați deznodământul? Bine, nu o să vă spun care este secretul protagoniștilor, dar pot să vă spun că romanul structurat în trei părți nu o să vă lase deloc să vă plictisiți. Povestea se construiește piesă cu piesă, iar abia la final o să aveți prilejul să vedeți imaginea pe de-a întregul. Mi-a plăcut felul în care autoarea s-a jucat cu mintea mea. M-a lăsat să îmi creez propriile ipoteze cu privire la Eddie, apoi mi-a spulberat ideile fără menajamente. Personajele se luptă cu proprii demoni, își caută drumul, iar în final află că fiecare moment trăit își are rostul în povestea vieții lor.

Prim ministrul Marii Britanii între anii 1809-1898, William Gladstone, spunea ”Dacă ți-e frig, ceaiul o să te încălzească. Dacă te-ai încălzit prea tare, ceaiul o să te răcorească. Dacă ești deprimat, ceaiul o să te înveselească. Dacă ești agitat, ceaiul o să te liniștească”. Această băutură are cu siguranță ceva magic și pare că nu ar avea nici început, nici sfârșit. O cunoaștem și o savurăm dintotdeauna. În România cultul ceaiului este aproape inexistent, dar cu toate acestea, numărul celor care apreciază această licoare atât de iubită, mai ales pe meleagurile asiatice, este în creștere, lucru care nu poate decât să mă bucure. Cei mai mari consumatori de ceai sunt turcii, cu o medie de 2,4 kg pe an, urmați de britanici, cu 2,2 kg anual și de marocani, cu un consum de 1,4 kg. În Antichitate, ceaiul avea în special un rol medicinal. Chinezii fierbeau frunzele de ceai neprelucrate, obținând o băutură cu gust amar, dar proprietăți curative. Aveau să treacă sute de ani până la descoperirea metodelor de procesare care să schimbe gustul ceaiului din amar în delicios. În cartea ”Istoria și arta ceaiului” a autoarei Laura C. Martin aflăm că în Europa, ceaiul a poposit mai întâi în orașul-port Amsterdam, în primii ani ai secolului al XVII-lea, fiind tratat pe atunci ca o noutate foarte costisitoare. Abia peste o jumătate de secol, ceaiul ajunge și la Londra, unde cucerește inimile englezilor pentru totdeauna, producând importante schimbări în stilul lor de viață. Istoria ceaiului este însă presărată și cu multe episoade tragice. În aceeași carte menționată mai sus, autoarea explică faptul că, pe măsură cea Anglia a cucerit tot mai multe teritorii, a devenit tot mai dornică de ceai și implicit, mai interesată de profitul adus de comerțul cu această plantă. Britanicii au realizat că era mai convenabil să schimbe cu China și India opiu pentru ceai, iar conducătorii celor două țări au forțat fermierii să planteze ceai în defavoarea alimentelor, lucru care a dus la foamete în rândul populației. Acum, situația este cu mult diferită, numeroși mici producători de pe întreaga planetă sunt sprijiniți în cultivarea ceaiului, iar oameni de pretutindeni se bucură de gustul inconfundabil al acestei băuturi. Popularitatea ceaiului a avut un impact uriaș asupra industriei de porțelan și de ceramică din epocă. Ritualul pentru prepararea licorii cu gust desăvârșit a devenit tot mai popular în rândul oamenilor, iar pentru a obține cel mai bun rezultat, era de așteptat să fie nevoie și de instrumente specifice. Artiștii vremii se întreceau în a făuri instrumente care mai de care mai sofisticate din aur sau argint, care să bucure ochii privitorului. Inițiativa de a folosi metale prețioase nu a fost încurajată de maeștrii de ceai întrucât aceștia susțineau că metalul strică gustul băuturii și îi diminuează proprietățile curative. Porțelanul chinezesc este pentru întâia oară pomenit, dincolo de granițele imperiului, de către Soleiman, un călător arab care povestea că ”în China există un lut foarte fin, din care oamenii fac vase la fel de transparente ca sticla, de se poate vedea apa prin ele”. Măiestria în crearea bolurilor de ceai de calitate se demonstra prin clinchetul suav pe care acestea îl scoteau atunci când se atingeau între ele. Poeții din acea vreme le numeau ”discuri din cea mai subțire gheață” sau ”frunze de lotus avântate, plutind pe un râu”. Laura C. Martin vorbește în cartea sa și despre ceremonia ceaiului în Japonia. Purtând denumirea de ”cha-no-yu”, aceasta s-ar traduce literalmente ”apă pentru ceai”. Ritualul în sine este extrem de simplu, purtând amprenta caracteristică japonezilor, însă este încărcat cu un simbolism aparte. Shuko, un maestru al ceaiului, era de părere că puritatea minții era cel mai important element în ritualul preparării ceaiului, subliniind faptul că tratarea invitaților la ceremonie în mod egal era esențială. Ceremonia ”cha-no-yu” are drept obiectiv și astăzi separarea individului de ritmul haotic al vieții cotidiene și integrarea acestuia într-un mediu în care fiecare participant poate să rezoneze cu gazda și cu ceilalți invitați, privind obiectele banale folosite la ritual, într-o nouă perspectivă. ”Istoria și arta ceaiului” abundă de detalii și informații interesante, pe care cu drag vă invit să le descoperiți, alături de o ceașcă aburindă de ceai, desigur.

Mi-au plăcut basmele, legendele și poveștile de când mă știu. Tâlcul lor ascuns, întâmplările fantastice și personajele aflate cel mai adesea antrenate în lupta dintre bine și rău, sunt caracteristicile specifice care îmi trezeau curiozitatea și mă lăsau tânjind după mai mult. Nici acum lucrurile nu s-au schimbat și iubesc la fel de mult genul acesta de lectură. De fapt, cred că basmele vechi sunt potrivite mai mult adulților decât celor mici, temele abordate fiind de multe ori foarte complexe. Luna aceasta mi-am făcut timp să citesc volumul ”Basme” a lui Herman Hesse. Autorul german surprinde în scrierile sale diferite tipologii umane, căutarea perpetuă a sensului vieții și mai ales, capacitatea de a evolua, personajele fiind modelate de întâmplările rezervate de soartă. ”Valul sorții își atinsese culmea: l-am simțit smulgându-mi inima din piept și târând-o cu sine. Apoi valul se sparse.” - Calea cea grea Găsesc proza scurtă a lui Hesse a fi extrem de interesantă, autorul reușind să adune în câteva fraze atâtea înțelesuri. M-au pus pe gânduri în special ”Iris”, ”Augustus” și ”Calea cea grea”. Am simțit fiecare basm ca pe o revelație, dar mai ales, mi-a plăcut să descopăr că și atunci, la fel ca acum, oamenii se aflau într-o permanentă căutare a sinelui. ”Cuprins de durere, bietul de el descoperi cu tristețe și cu spaimă crescânde cât de fără noimă și deșartă îi fusese viața - de parcă nici n-ar fi fost viața lui, atât îi era de străină, ca un lucru învățat odinioară pe de rost și din care, acum, nu-ți mai amintești decât frânturi răzlețe. (...) Oare asta fusese viața lui? Doar atât? Și se lovea cu mâna peste frunte, râzând în silă.” - Iris Desigur, ce volum de basme ar fi acela care nu abordează tema iubirii? Am regăsit-o în paginile cărții lui Hesse într-o mulțime de forme. Iubirea care mistuie, iubirea care transcende timpul și spațiul, iubirea frățească și așa mai departe. Personajele bine creionate de autor au reușit să ilustreze un viu tablou al celui mai bogat dintre sentimente. Mi-ar plăcea să știu că v-am stârnit curiozitatea și înainte de culcare sau când aveți o clipă liberă, veți găsi răgaz pentru basmele lui Herman Hesse. O să descoperiți o lume nouă, la granița dintre real și fantastic.

Le vedem pretutindeni. Fiecare lucru care ne înconjoară are o culoare. Natura își desfășoară larg paleta în fața noastră în fiecare zi, iar oamenii au fost mereu preocupați să creeze nuanțe spectaculoase, adevărate obiecte ale dorinței. Acestea fiind spuse, v-ați întrebat vreodată ce mistere ascund culorile? Aflăm din cartea ”Culorile și viața lor secretă” de Kassia St. Clair că ceea ce vedem atunci când privim spre o mașină roșie, de exemplu, este lumina reflectată de suprafața acelui obiect către ochii noștri. Lucrurile diferite au nuanțe diferite deoarece absorb anumite lungimi de undă din spectrul luminii vizibile, iar altele ricoșează. De postprocesarea imaginilor captate de ochi se ocupă mai apoi creierul nostru, iar asta ne face diferiți, perceperea culorilor devenind astfel foarte subiectivă. Și atunci, cum definim culorile pe care le vedem? Pentru ca lucrurile să devină și mai dificile, intervine în ecuație și factorul lingvistic. Putem distinge o diferență între nuanțe, dar avem în limba pe care o vorbim cuvântul potrivit să o definească? În carte găsim și poveștile fascinante și adesea inedite din spatele culorilor, dar și influența acestora în artă, politică și viața socială. Spre exemplu, considerat a fi o culoare a păcatului și a răzvrătiri sau dimpotrivă, a martiriului în cazul Bisericii Catolice, stacojiul transmitea un mesaj puternic de fiecare dată. Maria Stuart, regina scoțienilor a fost executată la 8 februarie 1587, după 18 ani de detenție. Înaintea ispășirii pedepsei, aceasta și-a scos primul rând de veșminte de culoare cenușie, scoțând la iveală un combinezon stacojiu aprins. Acest lucru a dus la împărțirea privitorilor în două tabere: o parte o vedeau ca pe o martiră, iar cealaltă parte i-au alăturat imaginea cu cea a femeii desfrânate care șade pe o fiară stacojie, făcând trimitere la Biblie. Negrul, culoarea modei, dar și a doliului este una dintre cele mai cuprinzătoare. Expresie a absenței luminii, negrul autentic, suprem, reprezintă o adevărată provocare pentru om. Până acum nu a fost creat un negru care să nu reflecte deloc lumina, dar Vantablack, o tehnologie bazată pe un nanotub din carbon concepută în Marea Britanie, captează 99.965% din spectru, fiind cel mai negru obiect din lume. E atât de întunecat încât creierul e păcălit și nu mai poate discerne textura sau profunzimea obiectului. Culorile vii sunt la fel de fascinante. Așa cum spunea Goethe, popoarele sălbatice, oamenii needucați și copiii au o mare apetență pentru acestea. Din acest motiv, ani de-a rândul, mulți autori clasici și-au arătat disprețul față de culoare, considerând că ar cauza o abatere a atenției de la gloria artei. Despre drumul parcurs de culoare, felul în care sunt obținute nuanțele, dar și influențele pe care acestea le-au avut încă din vechime aflați din cartea Kassiei St. Clair, apărută la una dintre editurile mele favorite, Baroque Books&Arts. Cert este că veți descoperi detalii fascinante care o să vă facă să vedeți cu ochi curioși, ca de copil, lumea din care facem parte.

Gonim prin viață cu viteza luminii. Nu ne trece prin minte să ne oprim o clipă, să observăm atent ce se află în jur, să ne tragem sufletul în timp ce privim un copil jucându-se, o tânără cu pletele în vânt ori un bătrân care își plimbă în fiecare dimineață câinele. Suntem prea grăbiți și parcă totul ne produce o stare continuă de iritare. Nu mai avem răbdare. Cu toate acestea, nu e imposibil să devenim mai toleranți și să învățăm să privim cu alți ochi bătrânețea, speranța sau prietenia. Putem să ne cumpărăm timp citind o carte. Asta am învățat citind ”Un bărbat pe nume Ove” de Frederik Backman. Scrisă într-o manieră fermecătoare, cartea ne spune povestea lui Ove, descris ca fiind ”cel mai morocănos om pe care vi-l puteți imagina”. Ajuns la o venerabilă vârstă, Ove a uitat să mai aibă răbdare și privește reticent și circumspect spre tot ce îl înconjoară. Obiceiurile noii generații îl scot din sărite. Viața lui Ove este complet dată peste cap în momentul în care lânga casa lui se mută o familie plină de culoare care pare să îi strice bătrânului echilibrul în care trăia până atunci. Cu mult umor și ironie fină, autorul conturează personaje fermecătoare, ale căror vieții se intersectează constant declanșând schimbări radicale. Cartea redă fidel problemele frecvente aduse de înaintarea în vârstă și pe măsură ce paginile se derulează în fața ochilor, empatia cititorului crește. Ove își dezvăluie o nouă latură a personalității sale și toate lucrurile care l-au transformat în omul din prezent. De la copilărie la momentul când descoperă iubirea și până la pierdere, suferință și bătrânețe e doar un pas, un timp scurt, cât un oftat sau o tresărire de pleoape și Ove trece de la sentimentul că viața i s-a scurs printre degete la senzația acută că a trăit destul. Ciudat lucru, cred că fiecare cititor se va regăsi la un moment dat în personajul bătrânului, de parcă între paginile cărții ar fi ascunsă o oglindă. ”Un bărbat pe nume Ove” are darul să deschidă inimi și să sădească acolo prețioasa sămânță a răbdării.

Bunele maniere sună în urechile multora (din păcate) ca ceva învechit, ceva ce nu și-ar mai găsi locul în viețile noastre moderne și atât de grăbite. Cu toate acestea, în plină epocă digitală, manierele au evoluat și ele, făcându-și loc printre computere performante, mail-uri și mai ales, pe ecranele telefoanelor inteligente. Am citit în vara aceasta o carte tare, tare interesantă, Maniere digitale a Victoriei Turk, și pot spune că mi-a plăcut chiar mai mult decât mă așteptam. Cred că fiecare dintre noi am găsi ceva interesant în acest volum, mai ales că majoritatea ne petrecem timpul în fața unui ecran și a unei tastaturi, fie că e vorba despre natura serviciului, fie pur și simplu ne place social media. Personal, pot spune că mi-a plăcut dintotdeauna să știu câte puțin din fiecare domeniu. Nu îmi place să mă simt pe picior greșit ori să nu am habar despre un subiect anume, așa că am ales să citesc această carte în momentul în care am decis să îmi îmbunătățesc capacitățile de comunicare. Am găsit în ”Maniere digitale” altceva decât mă așteptam. Autoarea explică în mod concis, dar cu mult umor, cum să ne organizăm căsuța de e-mail, cum și mai ales în ce moment al zilei să trimitem un mesaj și desigur, cum să utilizăm în mod eficient și responsabil aplicații precum Whatsapp, Instagram, Facebook și altele asemănătoare. Un sfat pe care l-am găsit foarte util și la care nu m-aș fi gândit este acela că ar trebui să evităm să fim prea politicoși. Riscăm să plictisim interlocutorul și să îi pierdem atenția. Autoarea abordează și domeniul stufos al scrierii corecte din punct de vedere gramatical. De asemenea, un capitol interesant și extrem de actual mi s-a părut cel despre știrile false și cum le depistăm. Deseori am văzut în lista de prieteni câțiva care au distribuit articole de pe site-uri obscure, pe care le miroseai de la o poștă că nu sunt reale, dar acești oameni cădeau totuși în plasa lor (vezi ambulanța neagră care fură copii, portocalele injectate cu HIV de la Lidl și alte bazaconii). Intră aici și articolele cu titluri bombastice, tip momeală, care deseori induc în eroare cititorul care nu aruncă o privire și peste articolul propriu-zis. Victoria Turk ne sfătuiește să citim mereu întreaga poveste, să verificăm site-ul (poate fi unul de satiră) și sursele și să cântărim bine orice afirmație șocantă, verificând dacă are o bază solidă și mai ales reală. Cartea este un ghid complex și în ceea ce privește conturile pe rețelele sociale. Am descoperit o mulțime de informații noi și interesante despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să apară pe pagina de Facebook, Twitter sau Instagram. Recunosc, mai amuzat copios citind despre clișeele prezente pe rețelele sociale sau clasificările selfie-urilor. Garantez, autoarea chiar știe să te facă să înmagazinezi informații prețioase în timp ce râzi cu poftă. ”Maniere digitale” aduce și un glosar în care veți găsi explicații interesante ori amuzante pentru o mulțime de termeni. De exemplu, știați că ignorarea persoanei de lângă voi în favoarea telefonului se cheamă ”phubbing”?

Personal, îmi face o mare plăcere să alternez tipul romanelor pe care le citesc. După un thriller care îmi dă fiori pe șira spinării, categoric trebuie să urmeze o carte amuzantă sau una romantică, ușor de citit, care să mă binedispună. Așa a apărut Eu și Marley în viața mea. Fiind o mare iubitoare de animale, subiectul cărții lui John Grogan m-a atras din start. Marley, un labrador auriu de toată frumusețea, dar cu mari probleme de obediență, este personajul principal, fiind chiar patrupedul autorului, despre care acesta își amintește cu drag. Năzbâtiile câinelui, felul în care le va schimba viața lui John și Jenny, stăpânii lui, din momentul în care pune lăbuțele în casă, dar și bucuria imensă pe care o aduce în jur, acestea sunt ingredientele unui roman pe cinste. Pe măsură ce în familie apar și copiii, provocările cresc pentru Jenny și John, iar Marley nu dă deloc semne de maturizare și nici nu le ușurează misiunea. Romanul abordează însă și teme serioase, precum depresia post-natală, decizia dificilă de a-ți schimba locul de muncă sau căminul, de a-ți asculta inima în defavoarea rațiunii. Am citit pe nerăsuflate ”Eu și Marley” și adesea m-am surprins zâmbind în timp ce eram pierdută printre pagini. Un întreg carusel de emoții mi-a stârnit romanul și aș recomanda oricui acest gen de lectură, mai ales că este o poveste reală. Cu toții avem nevoie de cărți care să ne binedispună, dar să atingă totodată și o coardă sensibilă, reușind astfel să devină memorabile. Romanul ”Eu și Marley” a fost ecranizat în anul 2008, avându-i în rolurile principale pe Jennifer Aniston și Owen Wilson.

Vă spun din start că detest cărțile motivaționale, cele de tip self help și așa mai departe, pentru simplul fapt că mi se pare că nu funcționează. Scepticismul care mă caracterizează mă determină să le consider pierdere de vreme, întrucât aduc beneficii doar unei anumite categorii de oameni, care au deja contextul potrivit pentru a reuși să aplice sfaturile cărților de genul ”Cum să devii bogat în 10 zile”. Din motivele enumerate mai sus, prima oară când am găsit cartea ”Zen. Arta de a trăi simplu” de Shunmyo Masuno am privit-o cu ochi critic. Cu toate acestea, curiozitatea nu îmi dădea pace, din pricina faptului că autorul, un călugăr japonez, este designer de grădină, iar eu dintodeauna am admirat grădinile lor, simbolismul acestora și felul în care japonezii privesc viața. Era evident că trebuia să am această carte în bibliotecă. Cartea propune 100 de exerciții zilnice, sub forma unor lecții scurte și simple, pentru o viață plină de armonie. Mi-a plăcut stilul de abordare al autorului pentru faptul că aceste exerciții, unul pentru fiecare zi, pot fi aplicate de către oricine, indiferent de statutul social sau stilul de viață. Fiecare lecție îndeamnă la introspecție, pentru că numai atunci când ne cunoaștem cu adevărat sinele putem trăi în armonie cu tot ce ne înconjoară. Este o linie subțire între echilibrul interior și haosul lumii exterioare. Shunmyo Masuno propune în cartea sa o reîntoarcere la inocență. Ne îndeamnă să privim lumea cu ochi de copil, bucurându-ne de o plimbare desculți, pe nisip sau prin iarbă, de un apus de soare sau o cafea aromată. Lucruri simple de care adesea uităm, preocupați să ne dorim mereu altceva. Autorul subliniază apoi importanța de a ne face ordine în casă și implicit în viață. O locuință aglomerată cu obiecte inutile, cumpărate din impuls sau care pur și simplu nu ni se mai potrivesc, reprezintă un factor de stres continuu. Odată ce înveți să renunți la lucrurile de care nu ai nevoie, casa îți va deveni oază de relaxare. Nu în ultimul rând, japonezul pune accent pe obiceiul de a ne asculta propriile gânduri. Autocunoașterea ne face mai buni, gata de a oferi iubire celor din jur. Sfaturile autorului sunt extrem de simple, iar asta le face atât de ușor de aplicat. Cine știe, poate că ”Zen. Arta de a trăi simplu” este tocmai cadoul de care ai nevoie pentru a intra în noul an având orizonturi mai largi, mai senine.

Romanele care prezintă un fir narativ interesant, pe fondul unei atmosfere misterioase, mă atrag ca un magnet. Dacă în poveste intră o clădire veche, plină de secrete, deja e semn că volumul va pleca cu mine acasă și îmi va face serile mai interesante.”Fetele din Idlewild”, scris de Simone St. James m-a captivat de când l-am văzut pentru prima dată pe site-ul Libris, la categoria literatură universală. Îmi era dor să citesc un roman care să fie, vorba americanului, un veritabil ”page turner”, adică să nu îmi dea pace până nu întorc și ultima pagină, așa că volumul a venit la fix. Descrierea oficială a fost cea care mi-a stârnit interesul. Ei bine, pe parcursul lecturii, lucrurile au devenit și mai interesante și pot spune că ”Fetele din Idlewild” mi-a depășit așteptările. Autoarea s-a jucat cu mintea mea până la final, reușit să mă țină în suspans, fără ca subiectul să devină neverosimil. O porție zdravănă de mister, un strop de paranormal, și un fundal sumbru, sunt ingredientele unui roman pe cinste. Mi-a plăcut felul în care personajele sunt conturate, autoarea reușind să redea perfect zbuciumul din viețile fiecăruia. Nu aș vrea să vă spun prea multe, mi-e teamă să nu vă stric plăcerea, însă faptul că deja am început să caut și alte cărți scrise de Simone St. James cred că spune îndeajuns.

Încă de când făceam primii pași în adolescență m-a pasionat lenjeria intimă. Cea de inspirație vintage, din materiale prețioase, precum dantela franțuzească și mătasea, cu atât mai mult. Răsfoiam colecția cu reviste vechi ale mamei și urmăream cu interes croiurile deosebite ale corsetelor și sutienelor dantelate. Mă fascina felul în care o pereche de dresuri din mătase îmbracă picioarele femeilor și le pun în valoare. Aceeași fascinație o am și acum vizavi de lenjeria intimă. Și astăzi, la aproape 30 de ani, nu concep să port rochii sau fuste la evenimente fără să port ciorapi. Mi se pare un gest de răsfăț, un detaliu mărunt, poate neobservat de către cei din jur, dar care mie îmi dă o stare de bine. Dresurile favorile sunt cele pentru portjartier, dar am o slăbiciune și pentru cele cu dungă la spate, care amintesc de cât de inventive erau femeile în timpul războiului, când își desenau pe picioare modele pentru a simula că poartă ciorapi, naylonul sau mătasea fiind aproape imposibil de procurat. Mi-a plăcut în mod deosebit un pasaj din primele pagini ale cărții scrise de Cora Harrington: ”consider că lenjeria reprezintă mai mult decât o bază pentru ținuta exterioară. Mai exact, ea este o metodă de a te îngriji, trata și de a te răsfăța. Lăsând deoparte toate celelalte lucruri pe care trebuie să le porți pentru a-i face pe alții fericiții, lenjeria îți poate fi destinată ție. Lenjeria nu este numită intimă doar pentru că este ascunsă, ci pentru că te poate reprezenta cel mai bine și îți poate scoate la iveală eul tău cel mai bine disimulat, identitatea ta secretă, ceea ce este extrem de important.” În carte am găsit informații prețioase despre cum să ne alegem lenjeria intimă potrivită, în funcție de nevoi, materiale și mai ales, cum să cumpărăm mărimile potrivite. Am apreciat că autoarea a inclus și categoriile speciale de lenjerie, respectiv cea pentru persoanele care au trecut printr-o mastectomie sau persoanele transgender. Nu lipsește nici partea de istoric a pieselor de lenjerie, fiind acordată o deosebită atenție lenjeriei vintage. Corsetele se numără printre piesele mele favorita, așa că mi-a făcut plăcere să citesc capitolul dedicat lor. Deosebit de util am găsit micul ghid al alegerii unei piese de lenjerie de calitate, în funcție de tipar, croi și desigur, material. Concluzionând, cartea ”Detalii intime” este una pe care fiecare femeie ar trebui să o aibă acasă, spre a-i servi ca ajutor în alegerea lenjeriei potrivite, dar și ca lectură menită să destindă. În plus, știm cu siguranță că un strop de cochetărie feminină nu stică niciodată, nu-i așa?