promo nemira octo desk

MAI SUNT 00:00:00:00

MAI SUNT

X

promo nemira octombrie mob

MAI SUNT 00:00:00:00

MAI SUNT

X

Card cadou
Promotii popup img

Weekend Nemira

-40% -20% la toate

titlurile editurii!

Rasfoieste urmatoarele tale lecturi!
Close btn popup img

Arhip Mihaela

Membru din 05/06/2015

Aprecieri

Aprecierii review

11

aprecieri

Review-uri

Review Coment

55

de comentarii

Noptile patriarhului - Tatiana Niculescu

Noptile patriarhului - Tatiana Niculescu

Dincolo de intrigile pentru succesiune, de luptele politice şi de planurile perfide de preluare a puterii, dincolo de trădările celor mari şi fidelitatea celor mici, dincolo de aspectele sociale ale perioadei de după evenimentele din 1989, dincolo de lupta dintre orgoliu şi umilinţă, romanul „Nopţile Patriarhului”, de Tatiana Niculescu, are ca temă deşertăciunea în accepţiunea pe care o dă acestui termen Eclesiastul: deșertăciunea este echivalentă inutilității. Așa se spune și în Eclesiastul 1:2-3, “Totul este deșertăciune”. Deşertăciune, ca răspuns la eforturile de a schimba ordinea Lumii, mai ales prin politică, fie ea religioasă sau de altă natură, care oferă iluzia puterii şi a unui loc de frunte în ierarhia instituţiilor statului.
Şi, în centrul acestei lupte acerbe pentru putere, un om. În inima furtunii, încercând să dirijeze rafalele, era un om şi „... nu era nici el fitecine, era Patriarhul Bisericii, Patriarhul Ţării! Adică era chiar mai ceva decât preşedintele!”. Un om, măcinat de conflicte interioare puternice, între regrete şi amintiri, între trădări şi încercările de a le justifica. Măcinat de boală şi bătrâneţe.

2021-07-16 10:00:02

0

Nu voi mai vedea lumea niciodata - Ahmet Altan

Nu voi mai vedea lumea niciodata - Ahmet Altan

„Nu voi mai vedea lumea niciodată” este a opta carte de eseuri a lui Ahmet Altan şi reuneşte 19 texte scrise în temniţă, traduse în diferite limbi, dar fără nicio şansă de a vedea lumina tiparului în Turcia. Este o tulburătoare mărturie despre clipele prin care trece scriitorul, căruia i se răpeşte dreptul la libertatea fizică, dar căruia nu i se poate răpi dreptul la libertatea de a gândi şi de a scrie despre temniţa fizică şi despre temnicerii săi. Scrise de mână, „cu cerneală albastră, pe nişte foi albe de hârtie”, eseurile i-au parvenit celui care le va traduce în limba engleză, de-a lungul unui interval de 7 luni, prin intermediul avocaţilor care l-au vizitat pe Ahmet Altan în închisoarea Silivri.
„Sper că oricine ştie să citească, indiferent de orientarea sa politică, va pune mâna pe această carte în care Ahmet Altan îşi înfruntă încarcerarea. Regimurile totalitare speră că, dacă întemniţează scriitorii, îi şi amuţesc. Vor da întotdeauna greş”, afirma Neil Gaiman.
Cele 19 eseuri poartă titluri sugestive, a căror valoare metaforică sintetizează întreg conţinutul ideatic al confesiunii narative, şi toate converg către ideea că scriitorul nu poate să rămână indiferent în vremuri tulburi şi trebuie să se implice activ de partea Binelui.
„Nu voi mai vedea lumea niciodată”, de Ahmet Altan, este o carte de referinţă, care defineşte rolul şi valoarea omului de cultură, în general, şi a scriitorului, în particular, în raport cu o societate superficială, incapabilă să renunţe la egoism şi la comoditatea unui pact cu sine, pentru a putea privi fără teamă în ochii aproapelui: „Dacă nu te-aş fi arestat eu pe tine, m-ar fi arestat ei pe mine.”

2021-07-06 10:00:01

0

O musca in sfantul Munte - Vasilis G. Frangopulos

O musca in sfantul Munte - Vasilis G. Frangopulos

Picture
„Dumnezeu sunt eu, tu, pământul, cerul, tot ce există pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decât că noi suntem mărginiţi pe loc şi în timp, pe când Dumnezeu e nesfârşit.”, afirmă unul dintre personajele romanului „Enigma Otiliei”, scris de George Călinescu.
Fiecare dintre noi îşi orânduieşte viaţa după (ne)credinţa care-l defineşte.
La fel şi Iorgos Papadopoulos, personaj principal al romanului „O muscă în Sfântul Munte”, scris de Vasilis G. Frangopulos. Tâmplar renumit şi cu har, un artizan al lemnului, bărbatul de 30 de ani, rămas şomer, este angajat de călugării unei Mănăstiri din Sfântul Munte. Deşi bucuros că nu îi mai este povară bătrânei mame, văduvă acum, Iorgos consideră că „Dumnezeu are umor!”. El „însuşi se mândreşte că, dacă ar exista o asociaţie antipreoţească, antireligioasă, a ateilor, el ar fi preşedintele acesteia.” Şi primeşte cu aversiune orice bunăvoinţă a călugărilor care l-au angajat, deşi, onest şi corect, înţelege că îi sunt superiori din punct de vedere spiritual. Doar că se limitează la a privi cu ochii ceea ce ar trebui să vadă cu sufletul.

2021-06-21 07:00:01

0

Auschwitz, ultima statie - Eddy de Wind

Auschwitz, ultima statie - Eddy de Wind

Absolvent al Facultăţii de Medicină de la Leiden, Eddy de Wind îşi face rezidenţiatul în psihanaliză în secret, la Amsterdam, întrucât la începutul anului 1941, ocupaţia germană impune Universităţilor din Ţările de Jos să excludă toţi angajaţii şi studenţii evrei. Este ultimul evreu din Leiden care, fiind ajutat de profesorii săi, îşi ia diploma de absolvire.
Sinceritatea, dictată de educaţia primită, sau de faptul că a fost luat prin surprindere şi nu a avut prezenţa de spirit să răspundă altfel, face ca Eddy să fie ridicat de pe străzile Amsterdamului: „Plecasem în oraş să-mi iau bicicleta [...] Undeva, în cartierul evreiesc, am fost oprit de un soldat german: - Eşti evreu? De ce am răspuns - Da? Dacă aş fi răspuns - Omule, eşti nebun! Eu, evreu? Mi-aş fi salvat pe moment viaţa, în felul ăsta mi-o pusesem în joc.”
Este bătut crunt, batjocorit şi dus, împreună cu alţi 415 tineri arestaţi, într-un lagăr de deţinuţi din Schoorl, dar îşi recapătă temporar libertatea, fiind considerat inapt pentru transport şi evadând, în timp ce ceilalţi sunt duşi la Mathausen, din cei 415 bărbaţi supravieţuind războiului doar doi. Din cei 12 consideraţi inapţi pentru transport, doar Eddy a supravieţuit.
Mărturie cutremurătoare şi semnal de alarmă, în acelaşi timp, cartea „Auschwitz, ultima staţie - povestea mea din lagăr - 1943-1945”, de Eddy de Wind, poartă prin timp glasul unui om care a supravieţuit fizic ororilor inimaginabile comise de semenii săi, dar nu a putut supravieţui psihic, copleşit de coşmaruri în care retrăieşte la intensitate maximă acei ani traumatizanţi.

2021-06-21 07:00:01

0

Nu sunt eu - Maia Morgenstern

Nu sunt eu - Maia Morgenstern

„Nu sunt eu”, carte semnată de Maia Morgenstern, e cuminte, pretenţioasă, sinceră, tulburătoare, răsfăţată, e ca o duminică după şase zile de luni. Aparent, e simplă, de fapt, e profundă şi complexă, cuvintele vin în întâmpinarea cititorului desculţe, alergând prin iarba gândului, cu o sinceritate dezarmantă şi sfătoasă, pe alocuri. Are un farmec irezistibil, greu de definit. Şi e greu de lăsat din mână, greu de închis, tot dai paginile, una după alta, şi te întorci când simţi nevoia. Bine, nu sunt eu dacă nu recunosc că m-am uitat mai întâi la fotografiile din final. M-am uitat.
Cartea „Nu sunt eu”, scrisă de Maia Morgenstern, este o pledoarie pentru cunoaşterea de sine. Pentru sinceritate, recunoştinţă, reverenţe în faţa aproapelui. Cine este actorul şi omul Maia Morgenstern, eu ştiu, oarecum, din ceea ce am văzut pe scenă. În culise, e greu de pătruns. Acolo e teatrul în intimitatea lui, peste care nu poţi da buzna oricum şi oricând. Dar cine nu este Maia Morgenstern?
Oamenii toţi, şi Maia Morgenstern nu face excepţie de la regulă, sunt ca picturile zen. Ceea ce lipseşte din ele este la fel de important ca ceea ce este reprezentat. Dacă nu chiar mai important.
Pentru că Zen, înainte de a fi religie, practică, exerciţiu de meditaţie, este un drum. Un drum prin care omul se poate elibera de haosul gândurilor, de neliniştea existenţială, de zgomotul de fond continuu şi monoton care îi împovărează conştiinţa, un drum prin care poate ajunge la rădăcinile cele mai adânci şi mai ascunse, ca să descopere acolo cine este cu adevărat, de unde vine, încotro se îndreaptă.
Acum, nu sunt eu dacă nu recunosc că aştept volumul următor. E o perioadă în care s-au înmulţit parcă zilele de luni, a(ve)m nevoie disperată de o duminică.

2021-04-06 09:00:01

0

Aroma timpului - Nuria Pradas

Aroma timpului - Nuria Pradas

M-a dezamăgit, din păcate. Poate că aş fi mai indulgentă, romanul este interesant, deşi are o aură de telenovelă, dar traducerea este slabă, din păcate. Unii i-au luat apărarea traducătorului, spunând că e greu să traduci din limba catalană, e o muncă minuţioasă. Dar, dacă nu mă pricep, nu mă amestec. Sunt numeroase dezacorduri, şi asta nu ţine de dificultatea de a traduce, ci de gramatica limbii române. De exemplu: "... să restituie familiei sale o infimă parte din tot ce-i oferiseră" - "... ce-i OFERISE", predicatul se acordă în număr și persoană cu subiectul - familia (...) oferise. (pag. 60). Punctul culminant e la pagina 87. "Noroc cu flegma engleză." (?!!) FLEGMATISMUL ENGLEZESC, nu credeți? Se referă la caracter. Da, greşelile educă la fel de mult ca subiectul. Subiectul? Pablo, un copil orfan din Barcelona, vine să locuiască a mătuşa sa, în Franţa, şi, treptat, reuşeşte să pătrundă în lumea fascinantă a parfumierilor francezi. Având un har deosebit, devine unul dintre cei mai apreciaţi parfumieri. Cartea este despre dragoste, despre sacrificiu şi uitare, despre profunzime şi superficialitate, despre relaţiile interumane, despre răzbunare şi (in)fidelitate. Un roman captivant, cu informaţii inedite, pentru mine, despre parfumuri şi despre lumea în care se nasc acestea, dar care mie nu mi-a părut fascinant. Depinde de gusturi.

2021-02-04 05:00:01

0

Ultimul tren spre Londra - Meg Waite Clayton

Ultimul tren spre Londra - Meg Waite Clayton

În filmul artistic „Viaţa lui Harry”, după un scenariu de Woody Allen, există un schimb de replici care m-a înfiorat. Nu mă gândisem niciodată în felul acesta la subiectul despre care s-a scris şi s-a vorbit şi s-a regizat atât de mult:
„Burt: Chiar crezi că Holocaustul a existat?
Harry Block: Nu numai că ştiu că au murit şase milioane de oameni, dar mă înspăimântă gândul că recordurile sunt făcute pentru a fi doborâte.”
Romanul „Ultimul tren spre Londra”, scris de Meg Waite Clayton, bazat pe un fapt real, organizarea acelor Kindertransport din perioada 1938-1940, este o poveste tulburătoare despre condiţia umană aflată în faţa unor alegeri decisive. Despre recorduri, în vieţi pierdute, în vieţi câştigate. Despre umanitate şi despre pierderea ei. Un roman despre eroii, anonimi pentru mulţi dintre noi, datorită cărora aproape „zece mii de copii, din care trei sferturi evrei, au găsit un refugiu în Anglia”, salvaţi din Germania Nazistă şi Austria, Polonia, Cehoslovacia şi Oraşul liber Danzig.
Întotdeauna m-am întrebat dacă instinctul de conservare sau educaţia îi determină pe oameni să privească mai întâi către sine şi mai apoi către ceilalţi. Fireşte, sunt şi excepţii. Printre acestea se numără Geertruida şi Joop Wijsmuller (Olanda), Norman şi Helen Bentwich (Anglia), Desider Friedmann (Austria), personaje ale romanului. Deşi ficţiune, în mare parte, romanul se bazează pe efortul acestora de a organiza Kindertransport, de a rămâne Oameni într-o lume în declin spiritual şi moral.
„Ultimul tren spre Londra”, scris de Meg Waite Clayton, este un roman tulburător, la fel de tulburător ca gândul că, într-adevăr, aşa cum afirma Harry Block, personajul din pelicula al cărei scenariu îl semnează Woody Allen, „recordurile sunt făcute pentru a fi doborâte.”

2021-01-26 04:28:11

0

Copilul de nisip - Tahar Ben Jelloun

Copilul de nisip - Tahar Ben Jelloun

O lume fascinantă, exotică, misterioasă, în care păşeşti ca într-un labirint de străduţe întortocheate şi te poţi rătăci uşor, dacă nu eşti atent, fie şi pentru o clipă, la firul depănat de povestitor. Captiv într-o astfel de lume te ţine şi romanul „Copilul de nisip”, scris de Tahar Ben Jelloun, un adevărat poem în proză, cu subiect tulburător, bazat pe fapte reale.
În Marocul anilor 1950, într-o piaţă a unei cetăţi cu şapte porţi, un misterios povestitor ambulant le spune celor adunaţi în jurul lui povestea aproape ireală a Zahrei, cel de-al optulea copil al unui cuplu islamic cu şapte fete, crescută ca Mohammed Ahmed, pentru a beneficia de toate drepturile şi privilegiile acordate bărbaţilor şi, mai ales, pentru a-şi salva familia de la o viaţă trăită în mizerie şi sărăcie, din cauză că niciun moştenitor de parte bărăbătească nu exista, ca să poată prelua şi duce mai departe afacerea care ar fi asigurat tuturor bunăstare şi respect. [...]
Fermecător ca o poveste fără sfârşit, vizionar şi încifrat, romanul „Copilul de nisip”, scris de Tahar Ben Jelloun, exercită o fascinaţie deosebită asupra cititorului, care aude vocea bătrânului povestitor din piaţa cetăţii cu şapte porţi şi trăieşte drama personajului misterios Zahra/Ahmed, incitat fiind, acolo unde povestea face câte un popas, să o continuie cu propria voce.

2021-01-11 02:19:00

0

Povestea anticarului - Charlie Lovett

Povestea anticarului - Charlie Lovett

Unul dintre scriitorii a cărui viaţă este marcată de mistere neelucidate încă este William Shakespeare. „Sunt şi cercetători ai operei lui Shakespeare care afirmă nici mai mult nici mai puţin că acesta nici nu ar fi existat cu adevărat – ţinând cont atât de problemele legate de portretul său cât şi de atribuirea unora din operele sale – , aceştia susţinând chiar că Shakespeare ar fi fost de fapt un pseudonim sub care publicau diverşi autori ai epocii, în care exista oricum tradiţia „creaţiei colective” şi publicării acesteia sub un alt nume literar ales.”, afirmă Petre Ivan, în articolul „William Shakespeare şi misterele biografiei sale”.
Un astfel de mister stă la baza romanului „Povestea anticarului”, scris de Charlie Lovett, un roman care ar fi fost fascinant prin informaţiile ce trimit cititorul la diferite surse, pentru a înţelege mai bine firul epic şi semnificaţiile anumitor scene, prin omagiul adus Cărţii, a cărei magie rămâne apanajul unei elite, prin farmecul personajului principal, prin subiect şi prin plasarea acestuia în trei epoci distincte, dintre care una este cea victoriană, prin structură şi prin mister. Dar păcătuieşte prin câteva clişee, prin cam des inseratele scene de sex explicit, prin ritmul alert care menţine suspansul, dar nu atât de bine dozat, devenind obositor, prin amestecul de genuri – poliţist, erotic, ficţiune istorică, aventuri, iniţiatic, şi prin transformarea brutală şi bruscă a personajului principal, al cărui eşafodaj nu este suficient de bine echilibrat, ceea ce îl face oarecum artificial. Toate înclină balanţa către comercial, deşi cartea ar fi putut avea o valoare deosebită, dacă accentul era pus pe conţinut, nu pe imagine.
În centrul întregului discurs narativ se situează suprapersonajul, cartea „Pandosto”, o romanță în proză scrisă de autorul englez Robert Greene, publicată pentru prima dată în 1588, despre care se susţine că ar sta la baza piesei lui Whilliam Shakespeare, „Poveste de iarnă”, pe marginile paginilor ei fiind scrise de marele dramaturg notiţe care l-au ajutat să prelucreze ideea lui Greene. Cartea, dacă ea există cu adevărat, ar fi „Sfântul Graal” al anticarilor/bibliofililor din lumea întreagă.

2020-12-29 06:23:16

0

Povestea unui orfan - Pam Jenoff

Povestea unui orfan - Pam Jenoff

În „Povestea unui orfan”, Pam Jennof reuşeşte, aparent, să surprindă efectul în timp al ambelor feţe ale monedei. Dar, atât unele scene, cât şi relaţia dintre personaje sunt superficial redate, pe alocuri forţate, arta narativă se împiedică de anumite clişee şi de o frazare lipsită de expresivitate. Poate dialogul care conferă dinamism naraţiunii rămâne singurul secret al prozei de factură „best seller” de astăzi, din cauza cititorului educat de mass media şi de internet, în permanentă goană după senzaţional. O poveste impresionantă, uşor de citit, în trend, dar lipsită de profunzime.
Senzaţional începe şi cartea, cu scena vagonului de marfă plin cu bebeluşi îngheţaţi, copii evrei care „zac toţi pe podeaua acoperită cu fân a vagonului de marfă, înghesuiţi unul peste altul. Cei mai mulţi nu se mai mişcă şi nu pot spune dacă sunt morţi sau adormiţi.”
Din punct de vedere tehnic, ficțiunea istorică este orice poveste stabilită în trecut, care încorporează adevăratele caracteristici ale perioadei, inclusiv personaje sau evenimente ficționalizate. Dar, adevărata ficţiune istorică se bazează pe realism pe întregul ei element de complot. Nu pot încadra romanul „Povestea unui orfan” în genul „ficţiune istorică”, aşa cum este cosiderat. Pam Jennof construieşte o poveste frumoasă, porneşte de la fapte reale, descoperite în arhivele Yad Vashem, însă fără să reuşească să construiască o lume istorică credibilă în care scenele, personajele și locurile interacționează așa cum ar fi de așteptat în epoca respectivă. Nu reuşeşte să confere autenticitate nici prin limbaj, nici prin reacţiile personajelor la anumite evenimente. Doar a ales un fundal istoric în care să se consume drama personajelor.
Este un roman tulburător prin tragismul unor scene, din păcate conturate oarecum artificial, uşor de citit, o poveste frumoasă, cu destul suspans, poate chiar prea mult, care poate impresiona, dar are aparenţa unui scenariu de film, redactat în limbaj cinematografic specific, necesar pregătirii, organizării și producerii propriu-zise a viitorului film: pe secvențe, în ordinea acestora şi cu durata fiecăreia în economia filmului, cu dialoguri, cu precizarea obiectivelor de filmare, a unor locuri de filmare, cu precizarea elementelor de timp, de anotimp, de epocă - după caz - de ambianțe, precum și cu specificarea unor eventuale efecte mai speciale.
Din păcate, nu m-a convins povestea, dar recunosc cu sinceritate că m-am lăsat ademenită de aspectul comercial, începând cu ilustraţia copertei 1 şi terminând cu afirmaţia „Pam Jennof construieşte o lume care face ca romanele ei să fie o lectură obligatorie.”

2020-08-20 11:24:15

0

Pacienta tacuta - Alex Michaelides

Pacienta tacuta - Alex Michaelides

Thrillerul psihologic, cel mai fascinant dintre subgenurile thrillerului, apelează la toate cele trei instanţe, pentru a se contura, şi, astfel, stimulează puternic starea de spirit a cititorului, îi oferă un nivel ridicat de anticipare, aşteptări extreme, suspans, incertitudini, teamă ridicată la rang de teroare, răsturnări de situaţie şi, prin ritmul alert şi viclean, îl implică în poveste, îl prinde în capcana cadrului spaţio-temporal al imaginarului narativ, determinându-l să rămână captiv şi după ce povestea se încheie.
Romanul „Pacienta tăcută”, scris de Alex Michaelides, este un thriller psihologic captivant, care reuşeşte să îndepărteze cititorul de realitatea imediată şi să îl transporte într-o lume în care, după un anumit număr de pagini, îi este teamă să rămână, dar din care nu vrea să plece cu niciun chip. Cuvintele lui Sigmund Freud, din motto, ar trebui tratate ca avertisment: „Cel care are ochi de văzut şi urechi de auzit se poate convinge că niciun muritor nu-i în stare să păstreze un secret. Dacă buzele îi sunt mute, pălăvrăgeşte cu vârfurile degetelor; trădarea se prelinge din el prin fiecare por.”
Este o lume de care devine dependent. Şi în care crede că îi este ghid Theo Faber, psihoterapeut atipic, care încearcă să se vindece pe sine, lucrând cu pacienţii săi. Dar el îi este gazdă, ghid i se oferă cititorului senzaţia că este el însuşi. Acesta este doar unul dintre artificiile care creează suspansul.
Finalul este pur şi simplu fascinant.
Stilul narativ concis, lipsit de podoabe inutile, cu fraze scurte, succinte şi sugestive, care conferă dinamism şi întreţin suspansul, conturând capitole scurte, evenimentele transfigurate prin prisma a două puncte de vedere, care fac schimb de roluri într-un ritm viclean şi alert, intriga complexă şi finalul uluitor fac din romanul „Pacienta tăcută”, de Alex Michaelides, un thriller tulburător. Pentru mine, este cel mai bun citit până acum. Pentru că m-a provocat şi m-a învins frumos, aşa cum numai o carte bună poate să o facă.

2020-07-28 01:42:30

0

Fata cu cercel de perla - Tracy Chevalier

Fata cu cercel de perla - Tracy Chevalier

Misterul celebrului tablou al lui Johannes Vermeer (pictor olandez, cunoscut mai ales ca Jan Vermeer van Delft), „Fata cu cercel de perlă”, pictură nedatată şi care nu a fost concepută ca un portret convenţional, constituie punctul de plecare al romanului, captivant, la fel ca tabloul, prin intensitatea culorilor care prind viaţă în cuvinte.
Delft. În centrul Pieţei „dalele formau o stea cu opt colţuri în interiorul unui cerc. Fiecare colţ al stelei arăta spre o parte diferită a oraşului Delft.”
1664. 1665. 1666. 1667. Patru ani din viaţa celebrului tablou, începând cu cel în care pictorul îşi alege, mai mult sau mai puţin conştient, modelul pentru un tablou care nu se zărea încă la orizontul imaginaţiei sale, până în anul în care destinul modelului interferează cu cel al tabloului şi nu mai pot fi separate. Între aceşti doi ani, alţi doi conturează conflictele exterioare şi pe cel interior, prin intermediul cărora autoarea transfigurează realitatea, imaginând o posibilă poveste a „Fetei cu cercel de perlă”.
Secolul XVII îşi dezvăluie curgerea încărcată de reguli mai mult sau mai puţin stricte, mai mult sau mai puţin respectate, în Olanda în care pictorul Vermeer îşi păstrează libertatea creatoare, pictând foarte puţin, doar atunci când tablourile se cereau la lumină, în detrimentul situaţiei materiale a familiei, care la un moment dat devine ameninţător de precară.
Perspectiva narativă este subiectivă, povestea fiind spusă de Griet, fata unui pictor de faianţă, care pendulează fără voia ei între două lumi delimitate drastic de convingeri religioase şi de situaţia materială, două lumi care se confruntă mocnit şi îi ameninţă acesteia echilibrul spiritual. Intriga fascinează prin simplitate şi prin forţa cu care captează atenţia şi incită curiozitatea.
Scena iniţială ilustrează motivul central al culorii ca personaj. Este scena primei întâlniri a personajului-narator cu pictorul Vermeer, căruia îi remarcă iniţial vocea, „o voce profundă şi întunecată ca lemnul mesei pe care lucram”. Griet toacă legume în bucătărie. Venit în vizită cu scopul de a o întâlni în vederea angajării ca servitoare, Vermeer remarcă modul în care fata aşeza legumele pe care le toca: „... în cerc, fiecare cu secţiunea lui asemenea unei felii de plăcintă. Erau cinci felii: varză roşie, ceapă, praz, morcovi şi napi.”. Întrebată dacă a aşezat legumele în ordinea în care le pune în mâncare, Griet îşi justifică gestul cu un răspuns surprinzător: „Culorile se înfruntă când stau una lângă alta, domnule.”
A doua zi Griet îşi va începe munca în casa lui Vermeer.
Pentru mine, romanul este o frescă a societăţii olandeze din Delft, din secolul XVII, o poveste cu tuşe de un realism brut, în care nuanţele sentimentelor surprind viaţa unui tablou şi viaţa unei femei, de la inocenţă până la pierderea acesteia.

2020-07-13 04:48:53

0

Fata din tren - Paula Hawkins

Fata din tren - Paula Hawkins

Sugestiv, romanul se deschide cu un fragment dintr-un cântec de leagăn, în care se face referire la o veche superstiţie care spune că se poate stabili dacă ai sau nu noroc după numărul de coţofene pe care le vezi: „Una pentru tristeţe, două pentru bucurie şi trei pentru o fetiţă.” O superstiţie. O incantaţie rostită la vreme de angoasă de către unul din personajele narator, Megan, şi blocată de resortul memoriei la trei. Trei coţofene. „M-am blocat la trei, pur şi simplu nu pot să merg mai departe.”
Magică, la fel ca în basm, cifra trei este omniprezentă.
Sunt, alternativ (tehnica legării secvenţelor narative fiind alternanţa) trei naratori personaj: Rachel, fata din tren, alcoolică, depresivă, cu o imaginaţie debordantă: „Mama îmi spunea tot timpul că am o imaginaţie care dă pe-afară; acelaşi lucru mi l-a spus şi Tom.”, Anna – soţia lui Tom, fostul soţ al lui Rachel, femeie irezistibilă, genul „după care întorc bărbaţii capul pe stradă”, şi Megan – femeia dispărută, „una dintre femeile acelea micuţe şi vulnerabile, o frumuseţe, cu pielea albă şi cu părul blond tăiat scurt”, controversată, despre care unii spun că „e o femeie minunată, deşteaptă, amuzantă şi frumoasă, o persoană care pune mare preţ pe viaţa ei personală şi cu o inimă foarte mare”, dar despre care alţii afirmă că are o „natură rebelă”, certată cu legea în tinereţe din cauza furtului, a prostituţiei, a consumului de droguri şi a morţii propriului copil.
În aparenţă diferite, cele trei femei sunt, în esenţă, la fel. Despre Megan, Rachel afirmă: „Mi-am dat seama că, în cele din urmă, poate că nu e chiar aşa de diferită de mine. Şi ea e izolată şi însingurată.”, iar despre Anna mărturiseşte în final: „ noi două suntem legate pentru totdeauna de poveştile pe care le-am spus...”
Am citit romanul datorită sau, mai bine spus, din cauza recomandărilor făcute de un număr destul de mare de cunoştinţe. Mi-a plăcut oarecum, dar nu pot afirma că a avut un impact deosebit asupra mea, nici că mi s-a părut o carte de excepţie, poate şi din cauza aşteptărilor pe care le-am avut, supradimensionate. Da, este o carte care te captivează, numai că nu te provoacă, nu te intrigă. Este foarte „ecrani-genică”, ar ieşi un film bun dacă scenaristul ar putea surprinde substratul evenimentelor, nu doar le-ar reda cu fidelitate.

2020-07-13 04:48:53

0

Cele patruzeci de legi ale iubirii - Elif Shafak

Cele patruzeci de legi ale iubirii - Elif Shafak

Cele patru elemente primordiale, sacre sunt apa, pământul, focul şi aerul. Înmulţindu-le cu cele 10 porunci în care este cuprinsă Legea lui Dumnezeu, aflăm „Cele patruzeci de legi ale iubirii.”
Apa este simbolul vieții, al regenerării și al purității. Apa este Emoţia.
Pământul este element al genezei lumii. Este greu şi roditor. Este Trupul.
Focul se află într-o permanentă opoziție cu Apa. Este un element complex, schimbător, sacru şi purificator. Este Spiritul a tot ceea ce există.
Aerul este vital. Este uşor. Este Mintea. Controlează mişcarea Trupului, este supus Spiritului şi domină Emoţia.
Toate puse în mişcare de al cincilea element, Energia. Golul.
Omul (Iubirea) este un univers complex care are la bază cele cinci elemente sacre. Pământul (Trupul) are nevoie de Aer (Minte) pentru a supravieţui, de Apă (Emoţie) pentru a deveni fertil şi de Foc (Spirit) pentru a se purifica. Golul (energia) este impulsul care stă la baza dorinţei de a trăi (de a iubi).
De aceea, poate, cartea „Cele patruzeci de legi ale iubirii” este structurată în cinci părţi, fiecare purtând ca subtitlu numele unuia din cele cinci elemente şi reflectând în structura narativă particularităţile acestora, acţiunile fiecărui personaj fiind guvernate de cele 10 porunci în care este cuprinsă Legea lui Dumnezeu.
Perspectiva narativă obiectivă din Prolog conturează universul închis al Ellei Rubinstein, o femeie care se apropie de pragul celor 40 de ani fără să cunoască iubirea adevărată, deşi este soţie şi mamă. Angajată la o agenţie literară, trebuie să scrie un referat despre cartea „Dulce blasfemie”. Schimbul epistolar cu autorul romanului, Aziz Zahara, îi dovedeşte Ellei că ea este un univers magic format din cele patru elemente sacre, care aşteaptă iubirea.

2020-07-13 04:48:53

0

Vechiul oras imperial - Yasunari Kawabata

Vechiul oras imperial - Yasunari Kawabata

en, înainte de a fi religie, practică, exerciţiu de meditaţie, este un drum. Un drum prin care omul se poate elibera de haosul gândurilor, de neliniştea existenţială, de zgomotul de fond continuu şi monoton care îi împovărează conştiinţa, un drum prin care poate ajunge la rădăcinile cele mai adânci şi mai ascunse, ca să descopere acolo cine este cu adevărat, de unde vine, încotro se îndreaptă.
Se spune despre romanul lui Kawabata că are un fir narativ care „seamănă cu o pictură zen. Ceea ce lipseşte din imagine este la fel de important ca ceea ce este reprezentat.” (Publishers Weekly)
Vechiul Oraş Imperial, Kyōto, după cel de-al Doilea Război Mondial, se zbate în crisalida vechilor mătăsuri, tradiţionale şi misterioase, ca să se metamorfozeze, trecând lent şi fermecător, printr-o perioadă în care vechiul şi noul se întrepătrund, se luptă pentru supremaţie şi sfârşesc prin a se coaliza împotriva trecerii ireversibile a timpului.
Arţarul neobişnuit de mare din grădiniţa familiei unui ţesător de chimonouri tradiţionale adăposteşte, în două mici scorburi, viorele. Doar fluturii „ştiau de ele”. Şi Chieko, fata ţesătorului. La picioarele arţarului este un felinar străvechi, „probabil lucrat demult, pe vremea când creştinismul fusese interzis”, înfăţişându-l pe Isus în rugăciune, şi lui Chieko îi place să creadă că viorelele sunt „sufletul fecioarei Maria”.
Cadrul spaţio-temporal al imaginarului narativ defineşte, prin acumularea detaliilor, caracterul personajului. Semnificativă pentru întreg parcursul romanului mi se pare secvenţa de început.
Chieko creşte greieri într-un vas antic de Tamba, marcată de „Universul din vas”, o veche legendă din China, care vorbeşte despre o lume fermecată, departe de cea pământeană. Crede că „greierii nu s-au retras ei singuri în vas pentru că s-au săturat de lumea trecătoare şi înşelătoare de afară, precum pustnicii. Poate nici nu ştiu că se află într-un vas. Şi aşa îşi duc mai departe viaţa.”
Aparent povestea a două destine complementare care se regăsesc şi evadează din lumea în care zeii le-au aruncat pentru a se bucura mai mult de un anotimp de frumuseţea vechii arte nipone, în esenţă, romanul este o învăţătură zen despre eliberarea de vechile tradiţii nu prin negarea şi uitarea acestora, ci prin acceptarea existenţei altora, noi, care le completează.

2020-07-13 04:48:53

1

eBook Femeia de hartie - Rabih Alameddine

eBook Femeia de hartie - Rabih Alameddine

Titlul original, „An unnecessary woman”, într-o traducere aproximativă (a mea) „Femeia inutilă”, are valoare rezumativă şi anticipativă şi trădează puternica încărcătură emoţională a paginilor care urmează a fi citite: Aaliya, o femeie singură în Beirutul sfârşitului de secol 20, divorţată, fără copii, de multe ori blamată de cei din jur, de puţine ori apreciată la adevărata ei valoare, considerându-se inutilă, mărturiseşte cu sinceritate că „Literatura îmi dă viaţă, iar viaţa mă ucide.”
Şi se autodefineşte: „Eu sunt Raskolnikov. Eu sunt K. Eu sunt Humbert şi Lolita. Eu sunt voi”.
Şi se refugiază în literatură, departe de semenii ei, într-un apartament plin de cărţi, cărţi despre care afirmă că: „Pentru o femeie nereligioasă, asta e religia mea.” Cu atât mai incitant demersul de a se autodefini, cu cât aflu că autorul cărţii este un bărbat, născut în Iordania, crescut în Kuweit şi în Liban.
Dar titlul ales de editură m-a determinat să cumpăr cartea. „Femeia de hârtie”. O metaforă care defineşte Femeia într-o lume dominată de Bărbaţi. Femeia, fragilă ca hârtia, sublimă invenţie, şi la fel de puternică prin ceea ce reprezintă, prin forţa cu care poartă povara încredinţată de Autorul ei, prin bogăţia spirituală a acestei poveri şi prin capacitatea de (re)naştere.
Aaliya Sobhi este o femeie de 72 de ani care trăieşte într-un Beirut încă măcinat de prejudecăţi, de conflicte şi de amintirea acestora, fostă vânzătoare la o librărie, care de aproape 50 de ani traduce doar pentru sine cărţi pe care le depozitează în apartamentul ei, în cutii sigilate, aşezate după un anume tipic: „Lăzi, lăzi, cutii și lăzi. Manuscrisele traduse au cele două cărți, cea în franceză și cea în engleză, puse într-o parte a cutiei, pentru identificare. Tolstoi, Gogol și Hamsun; Calvino, Borges, Schulz, Nádas, Nooteboom; Kiš, Karasu și Kafka; cărți ale memoriei, ale neliniștirii, dar nu ale râsului și uitării. Ani de cărți, cărți de ani.”
La fiecare întâi ianuarie începe să traducă în arabă o nouă carte.
Deşi cartea este construită pe o multitudine de citate din scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi publicului larg, deşi numeroase referiri la aspecte inedite din viaţa acestora devin liant în construcţia subiectului vieţii Aaliyei, cartea nu oferă nici o clipă impresia de paradă a cunoştinţelor, menită să impresioneze, ci este o adevărată lecţie pentru cei care consideră lectura un mod de a nu fi singuri într-o lume agresivă şi tot mai predispusă la uitare, la absenţă, la comercial şi artificialitate. Finalul, însă, mi l-aş fi dorit altfel.
Mărturisesc că am citit cu o foaie alături şi cu un creion în mână, notând numeroase nume de scriitori sau titluri de cărţi cu care urmează să mă întâlnesc şi eu, la fel ca Aaliya, într-un univers interior, pe măsură ce trece vremea, tot mai bogat decât cel exterior. (Roberto Bolaño – „2666”, „Detectivii sălbatici”, poeţii arabi Imru’ al-Quais şi Antara, despre ale căror celebre ode suspendate am aflat acum pentru prima dată, Fernando Pessoa – poet, eseist şi scriitor portughez, ale cărui heteronime „și-au făcut treptat apariția, ca o alienare ce s-a automultiplicat, ca o alteritate ce s-a voit practicată metodic pînă la pierderea oricărei identități.”, Javier Marías – „Inimă atât de albă”, „Mâine în bătălie să te gândeşti la mine”, „Chipul tău”, Bruno Schulz – „Prăvăliile de scorţişoară”, Erica Jong – „Teama de zbor”, şi multe, multe, atât de multe necunoscute, altele).

2020-07-13 04:33:53

0

Bibliotecara de la Auschwitz - Antonio G. Iturbe

Bibliotecara de la Auschwitz - Antonio G. Iturbe

Am cumpărat cartea „Bibliotecara de la Auschwitz” incitată fiind de ideea că, într-un loc pe care imaginaţia mea nu poate să îl contureze nici pe departe la adevărata lui dimensiune tragică, a existat o bibliotecară şi, implicit, o bibliotecă.
Întâmplările relatate au la bază povestea reală a Ditei Kraus, o supravieţuitoare a lagărului de concentrare nazist de la Auschwitz, unde se înfiinţase Blocul 31, o mască a lagărului familial propriu-zis, BIId, menită să înşele Crucea Roşie Internaţională. Fredy Hirsch, prizonierul care organizează Blocul 31 şi îl conduce, decide ca Dita să devină bibliotecară, să păstreze şi să protejeze cărţile, care le vor păstra şi proteja deţinuţilor moralul, speranţa şi, mai ales, le vor organiza evadarea din realitatea crudă din spatele gardurilor de sârmă ghimpată.
La 14 ani, Edita Adlerova, personaj principal al cărţii, îşi asumă cu maturitate rolul de bibliotecară, dar şi pe cel de cititoare: „- Cu tot respectul, domnule Hirsch, am paisprezece ani. Chiar credeţi că, după ce am văzut în fiecare zi cum oala cu micul dejun pentru noi trece pe lângă căruţul cu morţi şi după ce am privit zilnic zeci de oameni intrând în camerele de gazare de la capătul acestui lager, mă va mai impresiona ceea ce aş putea citi într-un roman?”
Şi astfel devine bibliotecara Blocului 31, primind în grijă 9 cărţi: un atlas geografic - „un atlas rupt, căruia îi lipseau anumite foi şi care ilustra o Europă cu ţări dispărute şi imperii care au încetat să existe cu timp în urmă”, o carte de matematică, „Tratatul elementar de geometrie” - „ceva mai bine păstrat, aşternând şi el în paginile sale o altă geografie. Un peisaj de triunghiuri isoscele, de octogoane şi cilindri, de şiruri de numere ordonate...”, „O scurtă istorie a lumii”, de H. G. Wells - „o carte populată de oameni primitivi, egipteni, romani, mayaşi... civilizaţii care au format imperii şi care s-au năruit ca să apară altele noi”, o „Gramatică a limbii ruse”, un roman în franceză - „foarte deteriorat, căruia îi lipseau pagini şi care avea pe foile sale pete de umezeală”, un tratat intitulat „Căile terapiei psihanalitice”, de Sigmund Freud, un roman în rusă - „care nu avea coperte” şi romanul „Peripeţiile bravului soldat Švejk”, de Jaroslav Hašek - „într-o stare mizerabilă, o mână de foi susţinute precar de câteva fire pe cotor.”

2020-07-13 04:33:53

0

Baiatul cu pijamale in dungi - John Boyne

Baiatul cu pijamale in dungi - John Boyne

Doi copii, de o parte şi de cealaltă a unui gard de sârmă ghimpată, aduc faţă în faţă întrebări şi răspunsuri, fireşti într-o lume tihnită, stranii însă în atmosfera sumbră din preajma unui lagăr de concentrare, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: „ – Cum ai spus că te cheamă? întrebă el./ - Shmuel, repetă băieţelul, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai normal din lume. Numele tău care ai spus că e?/ - Bruno, răspunse el.” Şi creionează subtil personajele. Bruno este fiul unui important ofiţer SS: „Eu n-am întâlnit niciodată pe nimeni cu numele Bruno [...] În afară de mine, desigur. Cred că sunt singurul.” Shmuel este un evreu polonez: „Există duzini de Shmueli de partea aceasta a gardului [...] Aş vrea să am un nume numai al meu.”
Ambii au 9 ani şi sunt născuţi în aceeaşi zi: 15 aprilie 1934: „- Suntem ca nişte gemeni, comentă Bruno./- Cam aşa ceva, fu de acord Shmuel.”
Dacă ar fi să definesc Copilăria într-un singur cuvânt, aş spune că este lumină. Iar Războiul se reduce la întuneric. Combinate de orgoliul adulţilor, amestecate inconştient şi crud, îşi pierd puritatea propriilor atribute, se întrepătrund şi nasc o lume de umbre, de incertitudini, fără contururi precise. În care se estompează graniţele între învingători şi învinşi până dispar în aceeaşi moarte.
„- Suntem ca nişte gemeni, comentă Bruno./- Cam aşa ceva, fu de acord Shmuel.” Ambii au 9 ani şi sunt născuţi în aceeaşi zi: 15 aprilie 1934, într-o luni. Şi prietenii gemeni se nasc şi mor în aceeaşi zi: „A doua zi, vineri...” Săptămâna prieteniei în vreme de război nu are sâmbătă şi duminică.

2020-07-02 11:35:15

1

Cititorul - Bernhard Schlink

Cititorul - Bernhard Schlink

Abia acum, citindu-l pe Bernhard Schlink, mi-am dat seama că mie, la fel ca personajului principal al cărţii, Michael Berg, „nu mi-a fost uşor la început să citesc cu glas tare”. Să citesc în gând este un ritual sacru la care nu aş putea renunţa, fiind echivalent cu o rugăciune. Să intru singură în labirintul cărţii şi tot singură să caut ieşirea, să mă rătăcesc şi să mă întorc la pagini anterioare, căutând călăuză, întrebându-mă unde am scăpat din mână firul Ariadnei, să tresar găsindu-l sau să pornesc mai departe pe cont propriu, sperând că voi reuşi nu numai să ies din labirint, ci să ies din el cu harta desenată în minte.
Şi atunci când am început să citesc cu voce tare, recunosc, „nu mă puteam concentra cum aş fi făcut-o citind pentru mine. Dar asta a venit cu timpul. Dezavantajul cititului cu glas tare era că dura mai mult. În schimb, tot ce citeam se întipărea mai bine în memorie.”
Titlul îşi trădează menirea de a avea valoare anticipativă, prefigurând la prima vedere tema lecturii. Însă tema se dezvăluie ca un sâmbure decojit de fructul pe care l-ai savurat: iubirea. O iubire incredibilă dintre un adolescent de 15 ani, Michael Berg şi o femeie cu douăzeci de ani mai în vârstă, Hanna Schmitz, iubire care oscilează între a fi interesantă şi a deveni interesată.
Iubire stranie, adolescentină, curioasă („Ce eram eu pentru ea?”) şi carnală („Mă îndrăgostisem oare de ea ca preţ al faptului că se culcase cu mine?”), care îl aduce pe Michael mereu în faţa uşii acelei femei străine, iubire vinovată, inexplicabilă („De mine îi păsa? Sau de ea?”), nemotivată („Ce eram eu pentru ea?”), pasională, care conferă adolescentului de 15 ani un avantaj în faţa colegilor: „Mă simţeam însă plin de forţă şi superior celorlalţi...”. Gesturi, amănunte, episoade mai mult sau mai puţin banale, despărţiri şi împăcări care prind contur în timp şi îşi dezvăluie semnificaţiile târziu, poate prea târziu. Toate dominate de rutina aceea care începuse să îl prindă captiv: duş, dragoste, citit. Nu îl intrigă nici faptul că Hanna se supără pe el, deşi îi lăsase la vedere un bilet prin care îşi explică un anume gest: „Nu înţeleg! Ţi-am scris un bilet că aduc micul dejun şi că mă întorc imediat.”, nici faptul că îl roagă să îi citească: „Ai o voce aşa de plăcută, băiete, prefer să te ascult pe tine decât să citesc eu.”, nici reacţia aproape sacră, ritualică, a femeii în faţa bibliotecii lui, de acasă.

2020-07-02 11:35:15

0

Muza - Jessie Burton

Muza - Jessie Burton

„Muza” este al doilea roman al scriitoarei Jessie Burton, incitant prin alternarea celor două planuri temporale. Planul prezentului, redactat din perspectivă narativă subiectivă de către naratorul-personaj, Odelle Bastien, între iunie 1967 şi noiembrie 1967, şi planul trecutului, construit din perspectivă obiectivă, plasat între ianuarie 1936 şi septembrie 1936. În finalul cărţii, cele două planuri se întrepătrund, se identifică unul cu celălalt, trădând intenţia autoarei de a evoca întâmplări din trecut, cu scopul bine definit de a le concretiza pe cele din prezent. Şi prezentul ei se strecoară până în 2002, într-un Epilog cu valoare de confesiune.
Toate personajele gravitează în jurul unui tablou, „Rufina şi leul”, şi a unei fotografii care surprinde o scenă controversată din timpul lucrului la tablou. Acestea două le ascund pasiunile, secretele şi vor determina traseul destinului Odellei Bastien, cea care intuieşte că tabloul vrea să dezvăluie posterităţii un secret pe care toţi cei care intră în contact cu el încearcă să îl protejeze. Când îl descifrează, Odelle este conştientă că adevărul este atât de straniu, încât „...oare cineva care s-ar uita la Rufina şi la mine ar crede o asemenea poveste?”
Cu o intrigă complexă şi două fire narative centrale atent şi minuţios conduse către deznodământ, cu personaje care întreţin suspansul prin felul lor atipic de a înfrunta viaţa, cu un punct culminant care surprinde aşteptările cititorului, romanul captivează, iar arta narativă facil de descifrat, aproape de comercial, nu reuşeşte să împiedice traseul cărţii către poziţia de bestseller. Pentru că, aşa cum afirma Odelle Bastien în final, „... până la urmă, o operă de artă e reuşită atunci când creatorul său – ca s-o parafrazez pe Olive Schloss – e înzestrat cu credinţa care o însufleţeşte.”

2020-07-02 11:35:15

0

Copila de zapada - Eowyn Ivey

Copila de zapada - Eowyn Ivey

O legendă din folclorul rus spune că, demult, exista un bătrân care domnea peste regatul frigurilor şi al zăpezilor fără sfârşit, un bătrân nemuritor, care avea puteri supranaturale: Moş Gerilă. Oamenii care iubeau frigul erau răsplătiţi de acest bătrân cu vitalitate şi cu forţă de muncă, în vreme ce pe ceilalţi, care se plângeau de condiţiile vremii, nu îi aprecia.
Dar, având sufletul cald, el îi ajuta pe toţi călătorii care se rătăceau prin zăpada şi prin viscolul de pe teritoriul lor, îndrumându-i pe cărarea cea bună. Se povesteşte că bătrânul era însoţit de către nepoata sa, Snegurocika, ea fiind atât fata Iernii, cât şi a Primăverii. Şi se mai povesteşte că ea ar fi fost făcută din zăpadă de către doi bătrâni, care nu aveau copii. Dorinţa acestora ca fetiţa de zăpadă să prindă viaţă a fost atât de puternică, încât Dumnezeu le-a ascultat rugile şi ea a devenit om. Conform credinţelor populare, Moş Gerilă ar fi adoptat-o pe Fetiţa Zăpezii.
Există mai multe variante ale acestei legende. „Fetiţa de zăpadă vine şi pleacă odată cu iarna, dar în cele din urmă se topeşte întotdeauna. Fie că se joacă cu copiii din sat prea aproape de foc, fie nu o ia din loc suficient de repede la venirea primăverii, fie [...] întâlneşte un băiat şi alege dragostea, care o face muritoare.” Cu toate acestea, sânge cald nu curge prin venele ei. În altă variantă, „copila de zăpadă se rătăceşte în pădure”, refuză ajutorul unui lup şi pe cel al unui urs, de care se teme, dar acceptă ajutorul vulpii, care o conduce acasă, cerându-i în schimb o găină grasă. Bătrânii, însă, „sunt săraci şi hotărăsc să păcălească vulpea, dându-i un sac în care se află câinele lor de vânătoare.” În pădure, câinele omoară vulpea. Copila de zăpadă se supără pe bătrâni, despre care crede că nu o iubesc nici măcar cât pe una din găinile lor, şi pleacă. Dar tocmai venise primăvara şi Snegurocika se topeşte: „Când bătrâna se uită afară, tot ce-a mai rămas sunt ghetele roşii ale copilei, mănuşile roşii şi o băltoacă de apă.”
Eowyn Ivey a preluat una din variantele legendei ruseşti şi a prelucrat-o în romanul „Copila de zăpadă”, în care destinele personajelor se conturează treptat, în atmosfera stranie dintr-o regiune din Alaska de la începutul secolului 20.

2020-07-02 11:20:15

0

Femeia de hartie - Rabih Alameddine

Femeia de hartie - Rabih Alameddine

Titlul original, „An unnecessary woman”, într-o traducere aproximativă (a mea) „Femeia inutilă”, are valoare rezumativă şi anticipativă şi trădează puternica încărcătură emoţională a paginilor care urmează a fi citite: Aaliya, o femeie singură în Beirutul sfârşitului de secol 20, divorţată, fără copii, de multe ori blamată de cei din jur, de puţine ori apreciată la adevărata ei valoare, considerându-se inutilă, mărturiseşte cu sinceritate că „Literatura îmi dă viaţă, iar viaţa mă ucide.”
Şi se autodefineşte: „Eu sunt Raskolnikov. Eu sunt K. Eu sunt Humbert şi Lolita. Eu sunt voi”.
Şi se refugiază în literatură, departe de semenii ei, într-un apartament plin de cărţi, cărţi despre care afirmă că: „Pentru o femeie nereligioasă, asta e religia mea.” Cu atât mai incitant demersul de a se autodefini, cu cât aflu că autorul cărţii este un bărbat, născut în Iordania, crescut în Kuweit şi în Liban.
Dar titlul ales de editură m-a determinat să cumpăr cartea. „Femeia de hârtie”. O metaforă care defineşte Femeia într-o lume dominată de Bărbaţi. Femeia, fragilă ca hârtia, sublimă invenţie, şi la fel de puternică prin ceea ce reprezintă, prin forţa cu care poartă povara încredinţată de Autorul ei, prin bogăţia spirituală a acestei poveri şi prin capacitatea de (re)naştere.
Aaliya Sobhi este o femeie de 72 de ani care trăieşte într-un Beirut încă măcinat de prejudecăţi, de conflicte şi de amintirea acestora, fostă vânzătoare la o librărie, care de aproape 50 de ani traduce doar pentru sine cărţi pe care le depozitează în apartamentul ei, în cutii sigilate, aşezate după un anume tipic: „Lăzi, lăzi, cutii și lăzi. Manuscrisele traduse au cele două cărți, cea în franceză și cea în engleză, puse într-o parte a cutiei, pentru identificare. Tolstoi, Gogol și Hamsun; Calvino, Borges, Schulz, Nádas, Nooteboom; Kiš, Karasu și Kafka; cărți ale memoriei, ale neliniștirii, dar nu ale râsului și uitării. Ani de cărți, cărți de ani.”

2020-07-02 11:20:15

0

Zuleiha deschide ochii - Guzel Iahina

Zuleiha deschide ochii - Guzel Iahina

Zuleiha Valieva, o tătăroaică de 30 de ani, din satul Iulbaş al anilor de început ai Rusiei sovietice – anii 1920-1930, deschide ochii de cinci ori în paginile romanului, „şi lumea curge şuvoi prin faţa ochilor ei.”
Îi deschide înainte de a se face lumină, când „e întuneric ca în mormânt”, ca să ne dezvăluie cadrul spaţial în care se vor petrece începuturile, oamenii care îl populează şi câteva scene evadate din universul ei interior, a cărui traiectorie este determinată de tradiţii şi credinţe străvechi şi dominată de un soţ insensibil şi de o soacră crudă, pe care o numeşte Strigoaica.
Îi deschide „în semiîntunericul dens, abia străpuns de lumina tremurândă a lămpii”, într-o moschee transformată în grajd. Bărbatul i-a fost ucis de un soldat rus, Ivan Ignatov, din cauză că era chiabur, se împotrivise colectivizării şi îl ameninţase cu un topor, iar ea a fost deportată. Departe de casă, alături de ceilalţi deportaţi, aude încă glasul Strigoaicei, ca în fiecare dimineaţă de până atunci, şi se trezeşte ca să răspundă chemării soacrei, dar este martoră la o scenă intimă în care este implicat soldatul care i-a ucis soţul. Obsedat încă de la început de ochii ei verzi, bărbatul o privise tot timpul cât a avut în braţe o altă femeie.
Îi deschide, a treia oară, „în aburii rozalii ai răsăritului”, când „toate obiectele din jurul ei par că tremură, că plutesc”. Se află pe o barjă care pluteşte pe râul Enisei, către Angara. Ştie că este însărcinată, soţul ei abuzase de ea, ca de obicei, nu cu mult timp înainte de a muri. Îşi aminteşte că, după, a alungat-o în cealaltă jumătate a camerei şi ea „fără să deschidă ochii [...] se duce împleticindu-se pe cufărul ei, fără ca măcar să-şi dea seama ce face: doarme adânc.”
Lumina creşte gradat, de fiecare dată când Zuleiha deschide ochii. De fiecare dată când se întoarce o pagină a cărţii. Mi-ar fi plăcut dacă, spre final, timpul nu ar fi curs atât de repede peste oameni şi locuri. Ritmul monoton, lent al începutului devine, treptat, din ce în ce mai alert şi, după ultima pagină, rămân cu senzaţia că am ratat ceva, că timpul ar fi putut să fie mai supus cuvintelor.

2020-07-02 11:20:15

1

O mie de femei albe - Jim Fergus

O mie de femei albe - Jim Fergus

Recenziile favorabile, ideea că povestea are la bază un moment mai puţin cunoscut şi mai puţin mediatizat din istoria Statelor Unite şi afirmaţia lui Gérard Depardieu, aflată pe coperta 1, recomandă cartea „O mie de femei albe”.
„Această carte este în totalitate o ficţiune, în ciuda strădaniei de a convinge cititorul de contrariu. Cu toate acestea, sămânţa care s-a transformat în roman a prins rădăcini în imaginaţia autorului graţie unui eveniment istoric real. În 1854, în cadrul unei conferinţe de pace susţinute la Fortul Laramie, un important şef de trib al indienilor Cheyenne din partea de nord a ţării a cerut reprezentanţilor armatei statelor Unite să le dăruiască o mie de femei albe, care urmau să devină soţiile tinerilor săi războinici. Având în vedere faptul că orânduirea indienilor Cheyenne este de tip matriarhal, iar nou-născuţii aparţin tribului din care face parte mama, aceasta li s-a părut cea mai potrivită cale de a pătrunde în lumea omului alb, o înspăimântătoare lume nouă ce se închidea în faţa amerindienilor, chiar şi în 1854.” (Nota autorului)
Veridicitatea poveştii rămâne o enigmă. Pornind de la aceasta, autorul construieşte un univers ficţional care are la bază ideea că, ţinut secret faţă de po****ţia Statelor Unite, programul „Mirese pentru indieni” a fost iniţiat şi prima tranşă de soţii albe a fost trimisă în Vestul Sălbatic, în schimbul unor cai. „Răspunsul oficial în privinţa neobişnuitei oferte de pace înaintate de Micul Lup a fost prompt; proclamaţiile Congresului erau dominate de tonul unei serioase ofense morale, în timp ce executivul s-a grăbit să asigure po****ţia îngrijorată că nu, femeile albe nu vor fi, în mod sigur folosite în schimbul propus de păgâni, şi că da, armata Statelor Unite va lua de urgenţă măsuri, astfel încât virtutea spiţei femeieşti să fie bine păzită în America.”

2020-07-02 10:50:15

0

Povestea slujitoarei - Margaret Atwood

Povestea slujitoarei - Margaret Atwood

Romanul este structurat pe două secvenţe distincte, între care timpul nepovestit este de aproape 200 de ani. Ecranizarea cărţii, serialul produs de MGM Television, se axează, în principal, pe întâmplări petrecute în acest timp nepovestit de autoare, imaginaţia scenaristului pornind de la amănunte care apar în carte, pe care le dezvoltă în episoade distincte, trecând prin viaţa tuturor personajelor, chiar şi a celor care par nesemnificative în roman, dar cărora le conferă importanţă. Cu o doză generoasă de comercial, conform tradiţiei... În serial, povestea cărţii este doar piatra care, aruncată în apă, naşte cercuri la nesfârşit.
Prima parte relatează povestea stranie şi dureroasă a unei femei care şi-a pierdut libertatea şi este atât de puternic şi metodic îndoctrinată, încât trăieşte pendulând între povara de a fi ceea ce i se impune şi dorinţa de a redeveni ceea ce a fost înainte ca în noua Republică Galaad să se instaureze regimul totalitar al unei stranii clase superioare, care domină pornind de la fragmente din „Vechiul Testament”, „Facerea”, povestea Rahelei: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul.”, „Dă-mi copii, că de nu, mor.”, „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu, Cel ce ţi-a stârpit rodul pântecelui?”, „Iat-o pe roaba mea Bilha; intră la ea, şi ea va naşte pe genunchii mei şi printr-însa voi avea şi eu copii.”
Partea a doua, „Note istorice la povestea slujitoarei”, cuprinde „o transcriere parţială a lucrărilor celui de-Al Doisprezecelea Simpozion de Studii Galaadeene din cadrul Congresului Asociaţiei Internaţionale de Istorie care a avut loc la Universitatea din Denay, Nunavit, în 25 iunie 2195”. De dimensiuni relativ reduse, partea a doua o completează pe prima prin explicaţiile oferite. Profesorul Pieixoto ţine o prelegere intitulată „Probleme de autentificare privind Povestea slujitoarei.” Autoarea oferă astfel un răspuns cititorului pus pe gânduri de mărturisirea iniţială a Slujitoarei: „Ceea ce spun eu nu e o poveste. Ceea ce spun eu e şi o poveste, cea din mintea mea, care curge pe măsură ce mi se întâmplă lucrurile. Prefer s-o spun, în loc s-o scriu, pentru că n-am cu ce scrie, iar scrisul e, oricum, interzis. Dar dacă e o poveste, fie şi una din mintea mea, trebuie să existe cineva căruia să i-o spun. Nu spui o poveste doar pentru tine. Întotdeauna mai e cineva.”

2020-07-02 10:50:15

0

...Sa ucizi o pasare cintatoare - Harper Lee

...Sa ucizi o pasare cintatoare - Harper Lee

Profund marcată, în copilărie, de vizionarea filmului „...Să ucizi o pasăre cântătoare”, am citit cartea cu bagajul de experienţe al adultului de acum, dar cu sufletul copilului de atunci. Doar aşa am reuşit să păstrez un echilibru între savoarea discursului narativ, care trădează maturitatea scriitoarei şi aminteşte, pe alocuri, de stilul lui Mark Twain, şi expresivitatea secvenţelor dialogate, care mărturisesc inocenţa şi farmecul inegalabil al copilăriei naratorului-personaj. Perspectiva subiectivă din „...Să ucizi o pasăre cântătoare” este înlocuită de perspectiva obiectivă a unui narator omniscient şi omniprezent din cartea a doua, „Du-te şi pune un străjer”, în care evenimentele narate se petrec la douăzeci de ani după cele evocate în prima carte.
Inspirat dintr-un eveniment real care a avut loc în 1936, în localitatea natală a scriitoarei, Monroeville, din statul american Alabama, povestirea se derulează pe parcursul a trei ani, timp care se subordonează jocului şi inocenţei, dar şi injustiţiei care se interpune între convingerile lui Jean Louise Finch, poreclită Scout, şi prejudecăţile unor localnici, definite de discriminare rasială şi lipsă de educaţie.
Scout are 6 ani, fratele ei, Jem, are 10 ani, şi locuiesc împreună cu tatăl lor, Atticus Finch, renumit avocat, „...plus Calpurnia, bucătăreasa...”, „pe strada principală a cartierului de vile”, în Maycomb, „un orăşel vechi [...] un târg îmbătrânit, obosit.”
Două fire epice, care se întrepătrund subtil pe parcursul romanului, conduc către un deznodământ anticipat de amănunte care poartă masca unor secvenţe narative şi replici memorabile.
Există voci care critică faptul că personajele de culoare sunt slab portretizate. Dar cartea se axează pe sfârşitul înainte de vreme al inocenţei, evenimentul injust la care sunt martori copiii fiind doar degetul care apasă pe trăgaci, nu arma în sine. De asemenea, am citit despre critici la adresa stilului narativ, care construieşte romanul cu o voce narativă prea matură pentru un copil aflat între 6 şi 9 ani. Dar vocea narativă aparţine adultului care rememorează întâmplări trecute, cu scopul de a le concretiza pe cele dintr-un prezent relatat în cartea a doua, „Du-te şi pune un străjer”. Nicăieri nu se afirmă că romanul ar fi un jurnal redactat la 6 ani de către personajul feminin: „După ani şi ani, când ne puteam îngădui să răscolim trecutul...”.
„...Să ucizi o pasăre cântătoare” este unul din acele romane la care te întorci din timp în timp, ca să afli răspuns la întrebări fără de care nu poţi trece mai departe de anumite etape ale devenirii spirituale.

2020-07-02 10:50:15

0

Exercitii de echilibru - Tudor Chirila

Exercitii de echilibru - Tudor Chirila

Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Ca un joc uitat din copilărie, ca naiva rugă a fetei din poemul eminescian: „Eu pe-un fir de romaniţă./Voi cerca de mă iubeşti.” Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Odată închisă coperta după ultima pagină, ca o cortină ce se lasă peste actul final, mi-a plăcut. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut. În „Exerciţii de echilibru” nu e doar Tudor Chirilă, autorul cărţii, sunt şi eu, aşa cum nu mă cunoaşte nimeni. Aşa cum aş vrea să fiu uneori, dar nu ştiu să fiu. Aşa cum nu vreau să fiu, dar sunt. Aşa cum nu ştiu să fiu, dar încerc. Este o carte care îl defineşte parţial pe Tudor Chirilă. Acum ştiu de ce, totdeauna când îl vedeam, aveam senzaţia că umerii lui poartă povara unui dor. De parcă ar tânji după aripi.
„De ce o carte? Pentru că, adunate într-o carte, aceste texte oferă un tablou complet al autorului, temelor şi ideilor lui. Pe blog, luate pe sărite, textele par întâmplătoare, desprinse dintr-un context pe care nu-l poţi dibui. Să le parcurgi într-un timp de lectură unitar e complicat. Cred că nici măcar cititorii loiali ai blogului n-au parcurs toate aceste texte. Paginile se răsfoiesc mai uşor.
O carte, pentru că textele mele sunt mai potrivite aici. O carte pentru o întâlnire mult aşteptată cu oameni care nu mă cunosc nici de pe blog, nici de pe scenă, nici din muzică. O carte, pentru că paginile ei proaspăt tipărite miros frumos. O carte, pentru că aminteşte. O carte pentru cei care vor să mai descopere un povestitor. Sau pe Chirilă. Altfel.”
Octombrie tandru. În cancelarie, doar eu şi Tudor Chirilă. Cartea lui Tudor Chirilă. Când evadez printre pagini, conturul realităţii materiale se estompează, îmi odihnesc tălpile sufletului şi mă bucur de ora liberă în faţa unor cuvinte cu aromă de cafea. Aud vocea autorului vorbindu-mi. Eu doar ascult, întrerup uneori cu întrebări sau cu „mai spune o dată, te rog!”, urmate de foşnetul paginii care se întoarce din drum. Şi iar ascult. La pagina de aici îmi vorbeşte Muzicianul, la pagina de alături – Adolescentul rebel, sensibil, dincolo – Bărbatul dur uneori, de o sinceritate aproape brutală, tandru alteori. Pretutindeni se simte amprenta inconfundabilă a vocii şi personalităţii Actorului. Şi toate subordonate vocii Omului Tudor Chirilă. Aşa cum îl percep eu.

2020-07-02 10:50:15

0

Gala-Dali - Carmen Domingo

Gala-Dali - Carmen Domingo

Fascinant şi controversat. Un geniu, poate cel mai excentric de până acum, cunoscut pentru perspectiva sa inovatoare asupra subconștientului, pentru relațiile sale apropiate cu psihoanaliștii freudieni, renumit pentru imaginația exuberantă dublată de o virtuozitate tehnică a desenului și culorii. Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech. Salvador Dalí.
Misterioasă, puternică, ascunzând patima pentru succes sub masca seducţiei pe care o stăpâneşte, treptat, aproape la perfecţie şi pe care a transformat-o în artă. Construindu-şi cu răbdare şi minuţiozitate o faimă tributară celor trei parteneri celebri - Paul Éluard, Max Ernst şi Salvador Dalí, obsedată de Tarot, de bani şi de propria persoană, dominatoare şi excentrică. Elena Dimitrievna Diakonova. Gala.
Cititorul îşi începe drumul prin paginile romanului „Gala-Dalí”, scris de Carmen Domingo, incitat fiind de personalitatea controversată a lui Salvador Dalí, dar sfârşeşte prin a fi fascinat de misterul care defineşte personajul feminin, Gala Dalí. Romanul surprinde cu subtilitate momentul în care maestrul suprarealismului începe să îşi semneze tablourile Gala-Dalí, o extravagantă declaraţie de dragoste, şi înrămează acest moment în timpul parcurs de relaţia atipică dinainte şi de după el.
„Gala-Dalí”, scris de Carmen Domingo, este un roman incitant ca un tablou expresionist, care te obligă la necesare lecturi suplimentare, incursiuni prin viaţa atâtor oameni celebri, doar pentru a încerca să înţelegi personalitatea complexă, controversată a celei care a fost Elena Dimitrievna Diakonova. Gala Dalí. Femeia căreia i-a fost adresată una dintre cele mai fascinante declaraţii de dragoste din istorie: o semnătură - Gala-Dalí.

2020-06-23 08:32:44

0

Albastrul din miez de noapte - Simone van der Vlugt

Albastrul din miez de noapte - Simone van der Vlugt

Trecerea de la „flori, păuni, dragoni, arbori ornamentali şi figuri chinezeşti în veşminte lungi”, la „mori şi alte scene olandeze”, „ziduri şi porţi din diferite oraşe”, „peisaje din oraşe, peisaje cu poldere şi corăbii pe mare” reprezintă o treaptă în evoluţia ceramicii olandeze şi este surprinsă în romanul „Albastrul din miez de noapte”, scris de Simone van der Vlugt.
Plasat în anul 1654, în Olanda secolului XVII, romanul conturează portretul unei epoci de înflorire a atelierelor de ceramică din Delft, pe fundalul căreia îşi perfecţionează arta de a-şi picta destinul în albastru Catrijn Barentsdochter, o tânără văduvă din satul De Rijp.
Aparent la fel de fragilă ca porţelanul chinezesc, în esenţă, este rezistentă ca faianţa, ceramică de Delft, a cărei ardere devine „din ce în ce mai rafinată” şi care, pentru a se obţine după pictare „albastrul strălucitor” care-i conferă unicitate, trebuie arsă de două ori. Cele două arderi intense la care este supusă Catrijn îşi împlinesc menirea de a-i contura destinul.
Plecată din satul natal, văduvă doar după un an de la căsătoria cu Govert, un bărbat mult mai matur decât ea, Catrijn ajunge la Amsterdam, menajeră în casa familiei Van Nulandt. Mereu visase să plece din De Rijp, intuind că talentul ei la pictură are nevoie de lumea largă. Îşi doreşte să conducă o afacere proprie: „De pildă, m-aş putea apuca să pictez ceramică. E un vis pe care l-am avut dintotdeauna.” Aici, în casa Van Nulandt, face cunoştinţă cu porţelanul chinezesc, „două vaze albe cu albastru, strălucitoare”, foarte preţioase şi extrem de fragile.

2020-06-23 08:32:44

0

Eleganta ariciului - Muriel Barbery

Eleganta ariciului - Muriel Barbery

Coco Chanel spunea că „eleganţa e atunci când interiorul este la fel de frumos ca exteriorul”. „Eleganţa nu este definită numai de ceea ce porţi. Este modul în care te comporţi, modul în care vorbeşti şi ceea ce citeşti”, spunea Carolina Herrera. Muriel Barbery defineşte eleganţa în aproximativ 360 de pagini, în „Eleganţa ariciului”, un roman captivant prin stil, prin rafinamentul cu care sunt regizate evenimentele, printr-un umor insolit, prin personaje care au efervescenţa şampaniei şi trăiesc, practic, într-un imobil, la nr. 7, rue de Grenelle, „o frumoasă casă boierească cu o curte şi o grădină interioare, împărţită în opt apartamente de mare lux, toate locuite, toate gigantice”, teoretic, fix pe graniţa unde se întrepătrund drama şi comedia umană, spaţiu încă nedefinit, care poartă de cele mai multe ori numele de „viaţă”.
Două personaje se apropie de ceea ce se ascunde dincolo: una intenţionează să treacă fraudulos graniţa, cealaltă o trece în mod inconştient, dar firesc şi demn, parcă pentru a o convinge pe prima că merită să mai aştepte. [...]
Roman savuros, nu tocmai facil de descifrat, fascinant tocmai prin acest fapt, „Eleganţa ariciului” de Muriel Barbery defineşte şi condamnă defectul definitoriu al omului modern: „Noi nu vedem niciodată mai departe de certitudinile noastre şi, mai grav, am renunţat la întâlnirea cu ceilalţi, nu facem decât să ne întâlnim pe noi înşine fără a ne recunoaşte în aceste oglinzi permanente.”
Din clipa întoarcerii ultimei pagini şi până la trecerea graniţei fragile, voi implora soarta, la fel ca Paloma, „să-mi acorde şansa de a vedea mai departe de mine însămi şi de a întâlni pe cineva.”

2020-06-23 08:32:44

0

A fost odata un rau - Diane Setterfield

A fost odata un rau - Diane Setterfield

A fost odată un râu”, de Diane Setterfield este o poveste despre cum se nasc poveştile.
Şi, cui nu îi place să le asculte? Tărâmuri fantastice, în care ajungi trecând poduri care cresc peste râuri fără început şi fără sfârşit, tărâmuri populate de zâne, spiriduşi, copii pierduţi, rătăciţi, regăsiţi, spirite şi animale fabuloase.
Un astfel de tărâm descoperi trecând peste podul formulei tipice iniţiale din titlu, „A fost odată...”, care marchează intrarea în fabulos. La celălalt capăt al podului, te întâmpină avertismentul: „Dincolo de marginile acestei lumi se întind alte lumi. Sunt locuri pe unde poţi să treci dintr-o parte într-alta.Un astfel de loc se află aici.”
Dacă te încumeţi să continui drumul, îţi asumi intrarea în lumea poveştilor, cu tot ceea ce implică ea. Şi drumul trece peste un râu, „a fost odată un râu...”, şi te opreşte la un han, ca pe orice călător cumsecade, „a fost odată ca niciodată un han aşezat paşnic la Radcot, pe malul Tamisei, cale de-o zi de mers de la izvor până acolo. [...] Lebăda era un han vechi, poate mai vechi decât celelalte din partea locului.”, care veghează şi astăzi cursul râului Tamisa. În vremea poveştii în care am intrat, el avea un tipic: „Acolo mergeai la spus poveşti.”. Mai ales iarna, când poveştile se spun la gura sobei, într-o „încăpere simplă, cu o singură fereastră tăiată în zidul gros de piatră. Ziua, prin ea se vedea apa curgând pe sub cele trei arcade neclintite ale podului de la Radcot. Noaptea, iar povestea asta începe noaptea, podul era înecat în beznă, astfel încât când urechea prindea vuietul adânc şi nemărginit al puhoiului de apă erai în stare să întrezăreşti prin fereastra aia întinderea întunecimii nestatornice care curgea şi îşi schimba necontenit unduirea, luminată neguros de propria forţă.”

2020-06-23 08:32:44

0

Viata secreta a lui William Shakespeare - Jude Morgan

Viata secreta a lui William Shakespeare - Jude Morgan

Dacă te speli de toate ale realităţii imediate, dacă uiţi, fie şi numai pentru clipa de început, cât întorci prima pagină, de toate experienţele pe care Lumea le-a acumulat la vârsta la care tu eşti doar trecător pe strada ei, cu bune şi cu rele, se deschide uşor poarta către frumuseţea simplă şi fascinantă şi controversată a Lumii aflate la vârsta de 16, aproape 17 secole. Lumea lui Shakespeare. Ce ştii despre Whilliam Shakespeare? Ce ştie Lumea despre Whilliam Shakespeare? Cu certitudine, doar că din vasta sa operă - parte realizată în colaborare - s-au păstrat aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 lungi poeme narative, precum și alte multe poezii. Mai departe, totul e poveste, din al cărei sâmbure de adevăr a făcut Jude Morgan să rodească îndrăzneaţa şi fascinanta incursiune în „Viaţa secretă a lui Whilliam Shakeaspeare”.
O simplă ecuaţie îşi caută încă rezolvare. Dacă „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actorii”, aşa cum afirma Jaques, în piesa „Cum vă place”, iar William Shakespeare este unul dintre personajele geniale, atunci cine este actorul care a jucat în rolul lui? Ce ştie Lumea despre Whilliam Shakespeare?

2020-06-23 08:17:44

0

Sala de bal - Anna Hope

Sala de bal - Anna Hope

Structurat pe trei cărţi, cu prologul şi epilogul plasate în Irlanda anului 1934, într-o localitate de la malul mării, romanul „Sala de bal”, scris de Anna Hope, are un echilibru compoziţional riguros, care contrastează cu dezechilibrul lumii conturate.
O lume bântuită de obsesii care prefigurează abateri etice grave, măcinată din interior de drame care, la o anume răscruce a realităţii, nu mai pot fi mascate de aparenţa exteriorului sever şi disciplinat. O lume plasată la sfârşitul epocii edwardiene, întâmplările relatate derulându-se între două repere temporale cu valoare simbolică: iarna anului 1911 şi toamna aceluiaşi an. Planurile spaţiale alternează, dar centrul lumii conturate este azilul Sharston din Yorkshire, un spaţiu „născut în egală măsură” din imaginaţia autoarei şi din surse istorice, a cărui Sală de bal există în realitate şi, deşi acum e ruinată, este spectaculoasă.
Cele două fragmente cu rol de motto au valoare anticipativă: primul vorbeşte despre o sală de bal, fabuloasă prin echilibrul dintre proporţii, decoraţiuni şi scena cu fosă pentru orchestră şi culise, descrisă în 1882, în „Ilkley Gazette”, iar al doilea face trimitere la caracterul şi la destinul personajelor: „Grădina omenirii e năpădită de buruieni... oricât le-am îngriji, ele nu se vor preschimba niciodată în flori.” (Karl Pearson)
[...] Documentarea riguroasă şi o redactare cuminte, care trădează însă cursuri de scriere creativă ce umbresc oarecum originalitatea, sunt plusuri de valoare. Dar cartea pierde prin povestea lipsită de profunzime, prin teatralizarea unor secvenţe narative, prin prezenţa unor clişee, prin scriitura care, deşi fluentă, nu este spectaculoasă stilistic şi compoziţional, şi toate aceste minusuri fac din „Sala de bal” o lectură facilă. Dar captivantă.

2020-06-09 09:10:40

0

Inainte sa fim ai vostri - Lisa Wingate

Inainte sa fim ai vostri - Lisa Wingate

Având la bază un fapt real, traficul de copii din America începutului de secol 20, cartea Lisei Wingate, „Înainte să fim ai voştri”, este o poveste cutremurătoare despre destinele unor copii pe care Georgia Tann, directoare a orfelinatului Tennessee Children’s Home Society, îi lua pe cale legală din sânul familiilor sărace, uneori monoparentale, nomade sau aflate în imposibilitatea temporară de a-i creşte. De multe ori, îi lua direct din sala de naşteri, înşelând „femei aflate în maternitate să semneze documente de renunţare la drepturile părinteşti, în timp ce erau încă sedate.” Uneori îi fura pur şi simplu de la părinţii biologici.
[---] Considerată de The Huffington Post „una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2017”, „Înainte de a fi ai voştri”, de Lisa Wingate, este o lecţie despre efectele pe care cultul imaginii perfecte pe care credem că trebuie să o afişăm în societate le are asupra a tot ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat. De la prima până la ultima pagină, „urcăm dealul îndepărtându-ne de ruinele unei vieţi care a fost. Şi către o viaţă care ar putea să fie.”

2020-06-09 09:10:40

0

Intoarcerea de la iarmaroc - Salom Alehem

Intoarcerea de la iarmaroc - Salom Alehem

„Soarta unei cărţi cam aduce cu soarta omului. Mai întâi ea trebuie să se căznească, să treacă prin cele şapte porţi ale iadului, pentru ca, în cele din urmă, să poată răzbi la lumină”, mărturiseşte în „Scurt istoric al cărţii Întoarcerea de la iarmaroc” scriitorul, dramaturgul și publicistul evreu rus de limbă idiș, Șolom Nahumovici Rabinovici, al cărui pseudonim este Şalom Alehem.
Sugestiv pseudonim. Șalom Alehem sau Șolom Aleihem, în idiș שלום־עליכם, în traducere, „pace vouă”. Cartea „Întoarcerea de la iarmaroc” este o pledoarie pentru pacea interioară care se instalează odată cu înaintarea în vârstă, dar este şi un salut pe care autorul ni-l trimite, peste abisul timpului, de pe coperta tuturor cărţilor pe care le-a scris.
„Șolom Aleihem (Pace vouă), cititorii mei!”
„Aleihem șalom (Și asupra ta), Șolom Nahumovici Rabinovici!”
Scena rurală înfăţişată de Mikola Pimonenko în tabloul „Evrei cărând lucrurile cumpărate la licitaţie”, care ilustrează coperta, m-a fermecat de la prima vedere şi m-a ispitit să cumpăr cartea, intuind aura de mister şi de poveste, doza de autoironie şi de nostalgie împrimată textului de sensibilitatea autorului considerat unul dintre părinţii literaturii idiş.
Şi nu am regretat nicio clipă din cele petrecute prin paginile încărcate de o fermecătoare tristeţe, abil mascată de un umor inconfundabil, care aminteşte, pe alocuri, de cel al lui Mark Twain. Întâmplările sunt evocate de un narator subiectiv, dar nu lipsit de omniscienţă şi obiectivitate, a cărui artă narativă se caracterizează prin oralitate şi umor, întrucât, la fel ca Ion Creangă, autorul creează impresia că nu îşi scrie amintirile, ci le povesteşte pe ale altcuiva, unui auditoriu imaginar: „Iată de ce am ales o formă deosebită de autobiografie - şi anume, forma romanului, a romanului autobiografic. Veţi înţelege, desigur, că povestesc despre mine ca despre o altă persoană. Cu alte cuvinte, eu, Şalom Alehem - scriitorul, am să vă povestesc adevărata biografie a lui Şalom Alehem - omul, fără fasoane, fără marafeturi şi dichisuri, ca şi când v-ar povesti-o altcineva, un ins cu totul străin, dar care l-a însoţit peste tot pe Şalom Alehem şi care a trecut, împreună cu el, prin toate cele şapte porţi ale iadului.”
Metafora din titlu este o fascinantă trimitere la multitudinea nuanţelor vieţii.

2020-06-09 09:00:01

0

Hemingway si cu mine - Paula McLain

Hemingway si cu mine - Paula McLain

Deşi titlul sugerează plasarea în plan secund a personajului feminin, romanul „Hemingway şi cu mine”, scris de Paula McLain, poate fi considerat un roman-portret, realizat cu aproape fidelitate, al „uneia dintre cele mai interesante figuri din peisajul jurnalistic şi literar american al secolului XX”, Martha Gellhorn, a cărei existenţă este surprinsă în perioada iulie 1936 - mai 1945. În centrul acestei perioade arde, ca un miez fierbinte, mistuitoare şi capricioasă, căsătoria celebrei corespondente de război cu scriitorul Ernest Hemingway (1940 - 1945).
Cu toate că declară în repetate rânduri: „Nu-mi doresc să devin nota de subsol a vieții altcuiva”, Martha Gellhorn se ia „la întrecere cu umbrele” şi se căsătoreşte cu celebrul romancier american, pe care îl iubeşte mai mult decât pe sine, dar nu mai mult decât experienţa scrisului. Şi scrisul o salvează: „Ceva lipsea din viaţa mea - din mine - şi mi se părea că scrisul ar putea umple sau repara acest gol sau m-ar putea vindeca pe mine de mine.”
Biografia scrisă de Caroline Moorehead, care a cunoscut-o personal pe Martha, „Gellhorn: A Twentieth-Century Life”, este fascinantă şi o defineşte ca fiind o femeie puternică, de o frumuseţe stranie, rebelă, capabilă să îşi strige şi să îşi împlinească visul într-o lume dominată de bărbaţi, talentată, conştientă de propria valoare, extrem de dinamică, o luptătoare. Romanul Paulei McLain, scris din perspectivă subiectivă, reconstituie ficţional un fragment dintr-o viaţă aflată, la propriu şi la figurat, într-o continuă iubire, într-un continuu război.

2020-06-09 09:00:01

0

Uriasul ingropat - Kazuo Ishiguro

Uriasul ingropat - Kazuo Ishiguro

L-am descoperit relativ târziu pe Kazuo Ishiguro. Am început cu „Să nu mă părăseşti”, recomandată de un librar. Am întâlnit o artă narativă care îmi părea stranie, străină, dar, pe măsură ce păşeam mai departe, povestea devenea fascinantă. Şi mi-am spus că trebuie să îi dedic un spaţiu în Provocar(t)ea mea. După ce am terminat-o, impulsul de a-i citi toate cărţile apărute la noi, a fost mai puternic. Şi, dintre toate, „Uriaşul îngropat” mi-a plăcut cel mai mult. De ce? De ce iubim? De ce bătrâneţea ne plasează la marginea memoriei celorlalţi? De ce ne este teamă de moarte?
În aparenţă, cartea spune o poveste despre un cuplu de bătrâni britoni - Axl şi Beatrice - care trăieşte într-o Anglie atemporală, iar întâmplările se petrec într-un cadru spaţial definit de fabulos: „... erau doar kilometri întregi de pământ părăsit şi necultivat; ici şi colo, cărări aspre, tăiate cu greu peste dealuri abrupte şi mlaştini mohorâte. La vremea aceea, majoritatea drumurilor lăsate de romani erau deja distruse sau năpădite de vegetaţie, adesea complet luate în stăpânire de natura sălbatică. Râurile şi mlaştinile erau acoperite de ceţuri îngheţate, ce le conveneau de minune uriaşilor care pe atunci mai trăiau în zonă.” Bătrânii, care trăiau la marginea vulnerabilă a unui sat ciudat, „un labirint extins” de galerii săpate „adânc în coasta dealului”, pornesc în căutarea Fiului plecat într-un alt sat, pe o insulă, de care îşi amintesc foarte vag. Ceaţa care se năştea din răsuflarea dragoanei Querig aducea uitare. Pe drum, alături de Wistan – un iscusit cavaler saxon, protejatul acestuia - orfanul Edwin şi Sir Gawain – Cavaler al lui Arthur, încearcă să depăşească diferite obstacole şi, treptat, devin tovarăşi de nedespărţit, un grup cum nu se poate mai straniu, fiecare pândind urmele unui ţel misterios şi confesându-se celorlalţi, în speranţa că trecutul îşi va dezghioca înaintea lor întâmplările uitate. Deşi se tem de revelarea adevărului, fiecare îşi urmează menirea, în întâmpinarea unui destin prestabilit.

2020-06-09 09:00:01

0

Poporul cartii - Geraldine Brooks

Poporul cartii - Geraldine Brooks

Romanul „Poporul cărţii”, scris de Geraldine Brooks, este o carte nouă despre o carte veche.
Porneşte de la un adevăr din miezul căruia creşte: istoria Hagadei de la Sarajevo, un manuscris vechi cu anluminuri, o colecţie de texte şi miniaturi de o frumuseţe stranie, care se referă la Exodul evreilor din Ţara Egiptului, mit fondator, în care se relatează cum israeliții au fost scoși din sclavie de dumnezeul lor, Iahve, și, prin urmare, îi aparțin prin încheierea legământului mozaic. Răspândită în cărțile Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul, prezintă evenimentele prin care au trecut israeliții după moartea lui Iosif, plecarea lor din Egipt și pribegia în pustie, conduşi de Moise, inclusiv revelațiile de pe muntele Sinai, până la sosirea lor la hotarele Canaanului. Haggaduh (sau Hagada) este un text evreiesc nelipsit de la masa Seder, o împlinire a poruncii scripturale adresate fiecărui evreu, de a spune fiilor săi despre eliberarea din robie, aşa cum este descrisă în Cartea Exodului, din Tora.

2020-06-08 07:08:16

1

Fratricizii - Nikos Kazantzakis

Fratricizii - Nikos Kazantzakis

Romanul lui Kazantzakis îmi pare o imagine în oglindă a Evangheliei, deformată de apele tulburi ale realităţii apropiate, concrete, umane şi de imposibilitatea Omului de a conştientiza prezenţa sau absenţa unor limite.
Fiecare om se poate identifica pe sine, în momentul Răstignirii Mântuitorului, fie cu unul dintre tâlhari, fie cu celălalt. „Şi erau duşi şi alţii, doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El. (...) Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut niciun rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai" (Luca 23, 39-43).
Am citit greu cartea, desele trimiteri la evenimente istorice sau personalităţi din trecutul Greciei obligându-mă să recurg la lecturi în paralel, pentru a pătrunde sensul evenimentelor relatate. Romanul „Fratricizii” te provoacă să te autodepăşeşti, să te autoanalizezi şi să înveţi că „O lume fără Dumnezeu nu poate fi întemeiată, dar o lume fără dreptate nu poate fi condusă.”

2020-06-08 07:08:16

0

Novecento - Alessandro Baricco

Novecento - Alessandro Baricco

Mărturisesc că am văzut mai întâi filmul, ecranizat de Giuseppe Tornatore în 1998, cu titlul „Legenda pianistului de pe ocean”. Fascinant!
Mai târziu am descoperit cartea, un poem tulburător despre destinul artistului într-o societate incapabilă să îi aprecieze tumultul sufletesc. Sau despre destinul Omului care are puterea de a supravieţui în Oceanul lui Dumnezeu, doar sfidând canoanele unei vieţi banale.
Un pianist. T. D. Lemon Novecento, „cel mai mare pianist care a cântat vreodată pe ocean.” Un vapor. „Virginian”. Şi Naratorul, care văzuse „destule Americi”. Suficient ca să ia naştere un poem pentru pian şi trompetă.
La fel ca romanul „Novecento”, o carte care se redefineşte la fiecare lectură, se lasă descoperită treptat, se reinventează, te captivează, te intrigă, te cheamă după un timp să o reciteşti şi îşi lasă în sufletul tău amprenta inconfundabilă. Multă vreme după ce am citit-o, când închideam ochii, mă urmărea imaginea unui pian ca o prelungire firească a unui Pianist şi o melodie care este de fiecare dată altfel.
Ennio Morricone este cel care a compus coloana sonoră a filmului. Dar fiecare cititor îşi poate compune şi interpreta propria melodie, una care să îl definească, o muzică pe care să danseze Dumnezeu „când nu-L vede nimeni.”

2020-06-08 07:00:02

2

Femeia Nisipurilor - Kobo Abe

Femeia Nisipurilor - Kobo Abe

Când aud pe cineva rostind cuvântul „timp”, conturez involuntar în minte o clepsidră în care nisipul se scurge ireversibil. Partea de sus, care măsoară începutul, se goleşte treptat, partea de jos, care măsoară sfârşitul, se umple şi aşa va rămâne pentru veşnicie. Plină. Şi mi se pare nedrept. În „Femeia nisipurilor”, Kobo Abe reface metaforic drumul nisipului din partea de jos a clepsidrei, către partea de sus. Personajul este obligat să lupte împotriva acestui dat, trebuie să reumple partea de sus a clepsidrei simbolice în care este captiv, se împotriveşte, fiind condiţionat de limite (auto)impuse, se revoltă, considerând lupta inegală şi inutilă, este înfrânt şi se resemnează, din cauză că, dacă încetează lupta, căderea nisipului poate să devină din ce în ce mai primejdioasă şi îl va îngropa de viu. Îl va strivi Timpul.
Omul cade în clepsidră odată cu nisipul şi, ajuns în partea de jos a acesteia, nu mai poate evada, fiind condiţionat de ideea că acolo îi este locul. Treptat uită partea de sus, vede doar nisipul care cade şi care îl ameninţă. Învaţă că este bine să îl strângă şi să scape de el, ajutat de cei care încă sunt în partea de sus. Dar nu va învăţa niciodată să întoarcă clepsidra. Poate, din cauză că nu a fost atent la drumul parcurs până la inevitabila cădere, urmărind până atunci, până acolo, doar aspecte superficiale, mărunte. Coleoptere viclene care ademenesc...

2020-06-08 07:00:02

0

Memoriile unui motan calator - Hiro Arikawa

Memoriile unui motan calator - Hiro Arikawa

Se spune că pisicile văd omul mai mult ca pe un amestec între proprietarul, care le permite să rămână într-un spaţiu destinat oamenilor, şi servitorul, care le hrăneşte şi le satisface orice capriciu. Un posibil şi savuros răspuns îl descoperim în romanul „Memoriile unui motan călător”, scris de Hiro Arikawa, în care vocea naratorului obiectiv, relatând întâmplări de pe parcursul unei călătorii de-a lungul Japoniei, întreprinsă de personajul principal, Satoru Miyawaki, alternează cu cea a naratorului subiectiv, motanul Nana, el însuşi personaj principal, nu doar în roman, ci mai ales în viaţa lui Satoru.
Între cele două consemnări făcute de Nana cu aparentă detaşare: „Pisoiul care făcuse valuri în cartier nu era nimeni altul decât Hachi, predecesorul meu.” Şi „Bine ai venit! Deci tu vei fi pisica de după mine”, călătoria, ca metaforă a vieţii, este fascinantă, ca o stampă japoneză imprimată pe cel mai imaterial suport - sufletul, reuşind să emoționeze prin delicatețea și rafinamentul manimatarii formei și echilibrului compozițional.
Consemnarea călătoriei se încheie la fel de misterios şi de metaforic cum a început: „Sper ca, într-o bună zi, toţi cei plecaţi înaintea mea şi toţi cei de după mine să se întâlnească pe câmpul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului.”

2020-06-08 03:08:10

2

Pianistul. Amintiri din Varsovia - Wladyslaw Szpilman

Pianistul. Amintiri din Varsovia - Wladyslaw Szpilman

„Orice frământare, dacă o lăsăm, poate deveni fantomă care ne tulbură visele”, a spus Frédéric Chopin.
În septembrie 1939, recitalul lui Władysław Szpilman din Nocturna în do diez minor, de Frédéric Chopin, este întrerupt de bombardamentele care distrug transmiţătorul, oprind activitatea de la Radio Polonia, şi este reluat în 1945. Aşa cum afirma Wolf Biermann în Epilog, „s-ar putea spune că programul recitalului lui Chopin cu Nocturna în do diez minor a fost întrerupt doar o clipă, pentru ca domnul Hitler, în timpul scurtei pauze de şase ani, să îşi poată juca rolul în interludiul din teatrul lumii.” În noiembrie 1944, la -20℃, interpretarea acestei bucăţi muzicale îi salvează pianistului Władysław Szpilman viaţa.
Cele trei interpretări ale Nocturnei în do diez minor, de Frédéric Chopin, număr sacru, facilitează intrarea în starea de graţie necesară relatării poveştii, căci evocarea evenimentelor petrecute în cei şase ani pare să ţină de fabulos pentru cei care nu au fost martori ai ororilor săvârşite de oameni împotriva umanităţii.
Şi, în romanul „Pianistul”, publicat iniţial cu titlul „Moartea unui oraş”, Władysław Szpilman evocă aceste evenimente pentru ca, aşa cum afirma Chopin, să nu devină fantasme care să îi bântuie somnul. „Tata a scris cartea după război şi presupun că a făcut acest lucru nu atât cu gândul la cititori, cât pentru sine. Scrisul l-a ajutat să-şi depăşească traumele trăite în anii războiului: i-au curăţat mintea şi inima, pentru a putea trăi o viaţă nouă”, mărturiseşte Andrzej Szpilman, fiul autorului, în Cuvânt înainte la noua ediţie.

2020-06-08 03:08:10

1

Profesorul si menajera - Yoko Ogawa

Profesorul si menajera - Yoko Ogawa

Matematica nu a fost niciodată prietena mea.
Când am citit „Profesorul şi menajera”, mi-a părut rău că nu am avut niciodată un profesor ca personajul lui Yōko Ogawa.
Nu cred că m-aş fi împrietenit cu matematica, sunt umanistă prin formaţie şi structură intelectuală, dar aş fi înţeles mai devreme că, atât Universul exterior, cât şi cel interior, au ca limbaj comun matematica. Şi o magie pe care numai ea le-o poate conferi.
Romanul lui Yōko Ogawa te face să te îndrăgosteşti de matematică.
A fost ecranizat în anul 2006 de regizorul Takashi Koizumi.
Perspectiva narativă este subiectivă, naratorul-personaj fiind direct implicat în succesiunea evenimentelor, pe care le surprinde cu un farmec ce sugerează ideea că matematica are o simplitate care derivă tocmai din complexitatea ei. Paradoxal.
Mi-a plăcut în mod deosebit faptul că personajele nu sunt individualizate prin nume, ci prin profesie sau prin trăsătura fizică/morală definitorie. Profesorul este personaj central. În Japonia, singurii cetăţeni care nu se înclină în faţa Împăratului sunt dascălii, fiindcă se consideră că, fără dascăli, nu ar exista Împăraţi. Personajul-narator, Menajera, este „cea mai tânără angajată” din agenţia de menajere Akebono, dar are deja „peste 10 ani experienţă în domeniu”. Îşi creşte singură băieţelul de 10 ani, căruia Profesorul îi spune Radical, „pentru că forma plată a creştetului său aducea cu simbolul matematic pentru rădăcina pătrată.” Dar „folosind acest semn conferim în egală măsură un statut clar tuturor numerelor, celor infinite şi celor imaginare.” Explicaţia aparţine profesorului şi are menirea de a sugera semnul de egalitate între statutul lui social şi cel al Menajerei, pe care nu o consideră inferioară. Un alt personaj este Văduva, cumnata Profesorului, „o doamnă în vârstă, subţire şi foarte distinsă”, a cărei relaţie cu profesorul este sugerată în finalul cărţii.

2017-01-25 09:20:10

1

Noi suntem despre cărţi şi la fel este şi Newsletter-ul nostru

Abonează-te pentru a afla rapid care sunt promoţiile zilei, noutăţile şi recomandările noastre.

Ma abonez image one
Ma abonez image one