Arhip Mihaela

Membru din 05/06/2015

Aprecieri

Aprecierii review

22

de aprecieri

Rating

Review Coment

6

review-uri

Noptile patriarhului - Tatiana Niculescu

Noptile patriarhului - Tatiana Niculescu

Dincolo de intrigile pentru succesiune, de luptele politice şi de planurile perfide de preluare a puterii, dincolo de trădările celor mari şi fidelitatea celor mici, dincolo de aspectele sociale ale perioadei de după evenimentele din 1989, dincolo de lupta dintre orgoliu şi umilinţă, romanul „Nopţile Patriarhului”, de Tatiana Niculescu, are ca temă deşertăciunea în accepţiunea pe care o dă acestui termen Eclesiastul: deșertăciunea este echivalentă inutilității. Așa se spune și în Eclesiastul 1:2-3, “Totul este deșertăciune”. Deşertăciune, ca răspuns la eforturile de a schimba ordinea Lumii, mai ales prin politică, fie ea religioasă sau de altă natură, care oferă iluzia puterii şi a unui loc de frunte în ierarhia instituţiilor statului. Şi, în centrul acestei lupte acerbe pentru putere, un om. În inima furtunii, încercând să dirijeze rafalele, era un om şi „... nu era nici el fitecine, era Patriarhul Bisericii, Patriarhul Ţării! Adică era chiar mai ceva decât preşedintele!”. Un om, măcinat de conflicte interioare puternice, între regrete şi amintiri, între trădări şi încercările de a le justifica. Măcinat de boală şi bătrâneţe.

2021-07-16 10:00:02

0

O musca in sfantul Munte - Vasilis G. Frangopulos

O musca in sfantul Munte - Vasilis G. Frangopulos

Picture „Dumnezeu sunt eu, tu, pământul, cerul, tot ce există pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decât că noi suntem mărginiţi pe loc şi în timp, pe când Dumnezeu e nesfârşit.”, afirmă unul dintre personajele romanului „Enigma Otiliei”, scris de George Călinescu. Fiecare dintre noi îşi orânduieşte viaţa după (ne)credinţa care-l defineşte. La fel şi Iorgos Papadopoulos, personaj principal al romanului „O muscă în Sfântul Munte”, scris de Vasilis G. Frangopulos. Tâmplar renumit şi cu har, un artizan al lemnului, bărbatul de 30 de ani, rămas şomer, este angajat de călugării unei Mănăstiri din Sfântul Munte. Deşi bucuros că nu îi mai este povară bătrânei mame, văduvă acum, Iorgos consideră că „Dumnezeu are umor!”. El „însuşi se mândreşte că, dacă ar exista o asociaţie antipreoţească, antireligioasă, a ateilor, el ar fi preşedintele acesteia.” Şi primeşte cu aversiune orice bunăvoinţă a călugărilor care l-au angajat, deşi, onest şi corect, înţelege că îi sunt superiori din punct de vedere spiritual. Doar că se limitează la a privi cu ochii ceea ce ar trebui să vadă cu sufletul.

2021-06-21 07:00:01

0

Nu sunt eu - Maia Morgenstern

Nu sunt eu - Maia Morgenstern

„Nu sunt eu”, carte semnată de Maia Morgenstern, e cuminte, pretenţioasă, sinceră, tulburătoare, răsfăţată, e ca o duminică după şase zile de luni. Aparent, e simplă, de fapt, e profundă şi complexă, cuvintele vin în întâmpinarea cititorului desculţe, alergând prin iarba gândului, cu o sinceritate dezarmantă şi sfătoasă, pe alocuri. Are un farmec irezistibil, greu de definit. Şi e greu de lăsat din mână, greu de închis, tot dai paginile, una după alta, şi te întorci când simţi nevoia. Bine, nu sunt eu dacă nu recunosc că m-am uitat mai întâi la fotografiile din final. M-am uitat. Cartea „Nu sunt eu”, scrisă de Maia Morgenstern, este o pledoarie pentru cunoaşterea de sine. Pentru sinceritate, recunoştinţă, reverenţe în faţa aproapelui. Cine este actorul şi omul Maia Morgenstern, eu ştiu, oarecum, din ceea ce am văzut pe scenă. În culise, e greu de pătruns. Acolo e teatrul în intimitatea lui, peste care nu poţi da buzna oricum şi oricând. Dar cine nu este Maia Morgenstern? Oamenii toţi, şi Maia Morgenstern nu face excepţie de la regulă, sunt ca picturile zen. Ceea ce lipseşte din ele este la fel de important ca ceea ce este reprezentat. Dacă nu chiar mai important. Pentru că Zen, înainte de a fi religie, practică, exerciţiu de meditaţie, este un drum. Un drum prin care omul se poate elibera de haosul gândurilor, de neliniştea existenţială, de zgomotul de fond continuu şi monoton care îi împovărează conştiinţa, un drum prin care poate ajunge la rădăcinile cele mai adânci şi mai ascunse, ca să descopere acolo cine este cu adevărat, de unde vine, încotro se îndreaptă. Acum, nu sunt eu dacă nu recunosc că aştept volumul următor. E o perioadă în care s-au înmulţit parcă zilele de luni, a(ve)m nevoie disperată de o duminică.

2021-04-06 09:00:01

0

Aroma timpului - Nuria Pradas

Aroma timpului - Nuria Pradas

M-a dezamăgit, din păcate. Poate că aş fi mai indulgentă, romanul este interesant, deşi are o aură de telenovelă, dar traducerea este slabă, din păcate. Unii i-au luat apărarea traducătorului, spunând că e greu să traduci din limba catalană, e o muncă minuţioasă. Dar, dacă nu mă pricep, nu mă amestec. Sunt numeroase dezacorduri, şi asta nu ţine de dificultatea de a traduce, ci de gramatica limbii române. De exemplu: "... să restituie familiei sale o infimă parte din tot ce-i oferiseră" - "... ce-i OFERISE", predicatul se acordă în număr și persoană cu subiectul - familia (...) oferise. (pag. 60). Punctul culminant e la pagina 87. "Noroc cu flegma engleză." (?!!) FLEGMATISMUL ENGLEZESC, nu credeți? Se referă la caracter. Da, greşelile educă la fel de mult ca subiectul. Subiectul? Pablo, un copil orfan din Barcelona, vine să locuiască a mătuşa sa, în Franţa, şi, treptat, reuşeşte să pătrundă în lumea fascinantă a parfumierilor francezi. Având un har deosebit, devine unul dintre cei mai apreciaţi parfumieri. Cartea este despre dragoste, despre sacrificiu şi uitare, despre profunzime şi superficialitate, despre relaţiile interumane, despre răzbunare şi (in)fidelitate. Un roman captivant, cu informaţii inedite, pentru mine, despre parfumuri şi despre lumea în care se nasc acestea, dar care mie nu mi-a părut fascinant. Depinde de gusturi.

2021-02-04 05:00:01

0

Silozul - Hugh Howey

Silozul - Hugh Howey

Una dintre cele mai bune serii sf, în opinia mea. Firește, după celebra serie a lui Asimov - "Fundația. Roboții. Imperiul". „Silozul” este o distopie al cărei flux narativ este atât de puternic şi de bine articulat, în aşa manieră transferat cititorului, încât lumea conturată pare tulburător de credibilă. Te trezeşti trăind în Silozul 18, murind în Silozul 17, revoltându-te în silozul 40 şi te substitui lui Dumnezeu în Silozul 1. Şi, după ultima pagină, te revolţi împotriva finalului, care ar fi putut fi mai puţin predictibil, mai puţin stereotip, dar ştii că vei reveni în Siloz, după exact timpul care îţi este necesar unei rotaţii în jurul realităţii care defineşte lumea în care trăieşti. Acum. Ca cititor. După ce ai evadat din „Siloz”. Sau crezi că ai evadat... Sau... Imaginaţi-vă că Pământul nu este singura planetă locuită de oameni. Că mai sunt 49. Că suntem opriţi să intrăm în contact cu ele. Că suntem condiţionaţi să perpetuăm specia şi să ne temem de moarte. Că suntem condamnaţi să credem în moarte, deşi am putea fi nemuritori. Că putem zbura, deşi avem rădăcini care par a ne asigura echilibru şi siguranţă. Că trăim într-o sferă, înăuntru, deşi suntem convinşi că trăim afară. Că cerul pe care îl privim este, de fapt, o fereastră şi noi chiar trăim într-un „înăuntru” şi ne este frică de acel „afară”, din care vedem doar atât cât putem cuprinde cu privirea, din cauză că suntem condiţionaţi să credem că „a ajunge afară” şi „a trăi” sunt incompatibile. Că suntem programaţi să ne revoltăm, periodic. Că ne revoltăm inutil. Până în clipa în care aflăm despre ceilalţi, ne învingem teama, descoperim că putem zbura şi evadăm dinăuntru. Dar, odată ajunşi afară, trebuie să încercăm să ne resetăm. Aţi reuşi? Imaginaţi-vă, dacă puteţi, marginile unui plan infinit...

2019-05-03 10:38:52

0

Profesorul si menajera - Yoko Ogawa

Profesorul si menajera - Yoko Ogawa

Matematica nu a fost niciodată prietena mea. Când am citit „Profesorul şi menajera”, mi-a părut rău că nu am avut niciodată un profesor ca personajul lui Yōko Ogawa. Nu cred că m-aş fi împrietenit cu matematica, sunt umanistă prin formaţie şi structură intelectuală, dar aş fi înţeles mai devreme că, atât Universul exterior, cât şi cel interior, au ca limbaj comun matematica. Şi o magie pe care numai ea le-o poate conferi. Romanul lui Yōko Ogawa te face să te îndrăgosteşti de matematică. A fost ecranizat în anul 2006 de regizorul Takashi Koizumi. Perspectiva narativă este subiectivă, naratorul-personaj fiind direct implicat în succesiunea evenimentelor, pe care le surprinde cu un farmec ce sugerează ideea că matematica are o simplitate care derivă tocmai din complexitatea ei. Paradoxal. Mi-a plăcut în mod deosebit faptul că personajele nu sunt individualizate prin nume, ci prin profesie sau prin trăsătura fizică/morală definitorie. Profesorul este personaj central. În Japonia, singurii cetăţeni care nu se înclină în faţa Împăratului sunt dascălii, fiindcă se consideră că, fără dascăli, nu ar exista Împăraţi. Personajul-narator, Menajera, este „cea mai tânără angajată” din agenţia de menajere Akebono, dar are deja „peste 10 ani experienţă în domeniu”. Îşi creşte singură băieţelul de 10 ani, căruia Profesorul îi spune Radical, „pentru că forma plată a creştetului său aducea cu simbolul matematic pentru rădăcina pătrată.” Dar „folosind acest semn conferim în egală măsură un statut clar tuturor numerelor, celor infinite şi celor imaginare.” Explicaţia aparţine profesorului şi are menirea de a sugera semnul de egalitate între statutul lui social şi cel al Menajerei, pe care nu o consideră inferioară. Un alt personaj este Văduva, cumnata Profesorului, „o doamnă în vârstă, subţire şi foarte distinsă”, a cărei relaţie cu profesorul este sugerată în finalul cărţii.

2017-01-25 09:20:10

1

Noi suntem despre carti, si la fel este si

Newsletter-ul nostru.

Aboneaza-te la vestile literare si primesti un cupon de -10% pentru viitoarea ta comanda!

*Reducerea aplicata prin cupon nu se cumuleaza, ci se aplica reducerea cea mai mare.

Ma abonez image one
Ma abonez image one