A. Pop
Membru din 19/07/2016
Aprecieri
4
aprecieri
Rating
13
review-uri
Taramul celor fara umbra - Hasan Ali Toptas
În prezent, orice nonsens, orice labirint metatextual, orice noduri sunt indici ai sindromului kafian. Astfel este descris și naratorul: un Kafka oriental. Lasă complet de dorit. Cartea aceasta pleacă de la o stare de fapt interesantă, a cărei construcție a eșuat lamentabil. Este o diferență mare între un haos deliberat și un haos eliberat. Subiectul l-a devorat pe autor, la propriu și la figurat. Din păcate, fluiditatea textului este asigurată doar de repere spațiale și teritoriale, cele umane fiind de necrezut, nedemne de încredere, la mai multe priviri. Aici finalitatea este sinonimă cu fatalitatea, iar rațiunea textului este rănită, fatal.
2021-07-27 04:00:01
1
Omon Ra - Viktor Pelevin
Un roman dezarticulat, haotic, previzibil. Trimiterile și jocul numelor sunt ridicole, anihilând orice imaginație sau paralelă, fiind pur conjuncturale și contextuale, nu premeditate și conturate în ideea unei analogii. Stilul scriiturii traducerii (cel puțin) lasă de dorit, subiectul abordat este pueril, acțiunea și reacțiunea evocărilor din trecut sunt dezechilibrate. Cartea este un dezastru editorial, iar faptul că se menționează că acest autor este unul din cei mai apreciați scriitori ruși contemporani reprezintă dovada vie a decăderii literaturii.
2021-07-27 04:00:01
0
Neon vernacular - Yusef Komunyakaa
Volumul este unul interesant - unul din singurele citite până în momentul de față (din categoria poeziei contemporane) care are un etalon poetic bine delimitat. Se subînțelege mesajul, identitatea, periclitarea identității și a culturii. Se prevăd cicatricile unui trecut dezastruos și tumultos. Deși nu se ridică la nivelul adevăratelor poezii (clasice), cred că este un volum ideal pentru cei ce doresc să aprofundeze sau să se familiarizeze cu poezia contemporană BUNĂ, care are un mesaj, un scop, o esență în chintesență.
2021-02-13 09:00:01
0
Frica portarului inaintea loviturii de la 11 metri - Peter Handke
Pe scurt: vorbim despre abrutizarea semanticii și a semioticii. Recomand volumul oricărei persoane captivate de Eugene Ionesco (în special de Cântăreața cheală). Nu avem de-a face cu personaje, ci cu jucători. Se pune întrebarea: ce este un portar? un păzitor? un lup de stepă? un om de care depinde totul, când coechipierii nu pot excela în joc? Înainte de toate, Peter Handke ne face să revenim la noțiunea de limbă, limbaj, sens, însemnătate, expresie - înstrăinându-ne și aliniindu-ne în jurul cuvântului (până la urmă, el a fost la început, noi doar roind în jurul lui - vorba dulce mult aduce). Orice ar face, de fapt, Josef Bloch, ar fi fără de sens - poate apăra un gol sau poate primi un gol, în spate având o plasă din care nu se poate desprinde. Săvârșind un homicid, tinde să ajungă letargic. Cutreierând la granița austriacă, ajunge să se joace, dar alte jocuri, în alte posturi - poziții (alte măști, aceeași piesă). Ajunge surprins de minunea gândirii, neștiind ce înseamnă gândire, minunându-se de cunoașterea finalității proproziției sale înainte de a o rosti. Dintr-o ființă, un duh ce posedează propriul corp, străin de realitatea imediată, pe care încearcă să o medieze, median, fără țintă, dar cu speranța (ca reflex automat, nu cugetat, evident) întrunirii unui unghi drept, just. ar trebui să ne întrebăm: ce vrem, de fapt, să spunem? cine a dat lumii aceste poncifuri? suntem alienati când ne întrebăm aceste lucruri? e mai bine să fim aliniați sau alienați? extraterestru.
2021-02-10 03:00:01
0
Opera poetica ed.2 - Rainer Maria Rilke
Poezia lui Rilke este, unică, deci, fără egal. Mai mult nici că s-ar putea spune. Este un volum excepțional de bine tradus, care a presupus, cu siguranță, o muncă temeinică. Față de micile frânturi transpuse la noi în țară (I. Pârvulescu - un demers deloc fericit; Șerban Foarță), se observă o (mult mai) profundă și poetică înțelegere a textului, fără de care orice traducere este doar o tentativă lipsită de tact, un simplu exercițiu stilistic în vederea învățării unei limbi străine.
2021-02-10 03:00:01
0
Cinci povesti de dragoste din Austria
Selecția poveștilor din această antologie, precum și traducerea acestora, aparține dlui Dan Stoica, un om cel puțin pasionat, dacă nu chiar îndrăgostit, de livrescul austriac, dacă ținem cont de repertoriul teatral ales și tălmăcit în limba română (Teatrul austriac contemporan, ed. Institutul European, 1996). Titlul compliației nu este imun la critici. Trebuie subliniat că dl. Dan Stoica nu a intenționat nicidecum să transpună, în viziunea noastră, cele mai frumoase povești..., demers care ar fi fost pueril, stupid și, în chip fatalist, imposibil de atins. Este de apreciat și că nu s-a mulțumit cu traducerea unor scriitori deja consacrați, oferind mai multe repere pentru cei dornici de literatura austriacă. În primul rând, substantivul povești nu e adecvat. În realitate, în cuprins vom descoperi două nuvele și trei piese de teatru - astfel că, evident, termenul nu a fost dat cu privire la specia genului epic ales ca antologie, cât ca esență a fiecărei frânturi prezentate. Din păcate, nici această interpretare nu are un caracter salutar, întrucât, chiar și cu această valență acordată vocabulei poveste, deși suntem în prezența unor cinci texte, două au aceeași poveste, chiar dacă spusă, chipurile, distinct. În al doilea rând, oricâte ar fi la număr, din punctul meu de vedere, nu se poate spune că miezul vreuneia ar fi legat de ideea de iubire, dragoste - dragostea fiind doar catalizatorul-moralizator necesar pentru a ajunge, tocmai, la morala poveștii - ce fac oamenii datoriră iubirii, din pricina iubirii, pentru iubire și chiar doar pentru a se simți iubiți, indiferent de alte circumstanțe (spațiale, temporale, istorice). În al treilea rând, hotărnicirea ibostelor în jurul Austriei este oarecum bizară - exclusivitatea alejanței privește doar originea scriitorilor, nicidecum a textului, metatextului sau paratextului. Nu se prezintă iubiri specifice, izvodite din sânul culturii sau mentalității austriece. O astfel de dragoste este specifică întregii umanității, este cosmopolită. Primele două texte - nuvelele - sunt texte pe care le consider indispensabile oricărui cititor, însă nu (strict) pentru ideea de iubire. Următoarele două piese de teatru sunt permutate - un punct și un contrapunct, ambele înfățișând toxicitatea și riscurile avântului - sau purtării de val, vânt - în ceea ce ne imaginăm că ar fi întruparea erosului. Ultima piesă de teatru este, spun eu, extrem de bine scrisă, chiar dacă, în mod cert, nu este una care ar putea fi pe placul oricărui cititor sau spectator. Ambianța, impulsurile, frustrările și nevoile de orice natură se îmbină spre un destin tragic ales în mod voit, în ideea liberării și libertății de o lume parcă destinată masacrului. Există detalii tehnice și de scriere care m-au deranjat, în mod firesc, nu elitist, anume: punctuația neobișnuită, vroiam în loc de voiam , nu fă în loc de nu face și, din păcate, multe altele.
2021-02-10 03:00:01
0
Inocentii - Ioana Parvulescu
Cartea este ușor nostalgică, nu în ideea regretării schimbării regimului (evident), ci în esența inocenței. Dar atât. Narațiunea jucăușa, ludică, chiar ghidușă, a devenit semnătura Ioanei Pârvulescu, fapt ce nu poate fi invocat, mereu, ca un punct ce ar ridica o cotare sau alta. Dacă ar fi fost memorii, ar fi avut parte de un alt rating. Ca roman, tema fiind extrem de facilă și uzitată, nu transmite extraordinar de multe doar pentru că se prezintă perspectiva seducătoare a copilăriei. Pe viitor, aș vrea să se țină cont că un roman de 5 stele este, de exemplu, un roman rusesc de temelie (Anna Karenina, de exemplu). Unul nu îl exclude pe celălalt. Dar nici s-ar putea justifica, pe criterii elevate (dincolo de gust sau emoție), echivalarea acestora ca rating.
2020-11-05 12:24:45
1
Copilul lui Noe - Eric Emmanuel Schmitt
Eric Emmanuel Schmitt este autorul unor romane care au un dar aparte, anume cel al sensibilizării, fiind, oarecum, măgulitoare. Din nefericire, aceste momente, ce posedă o încărcătură emoțională evidentă, sunt de natură cinematografică: privite, duc la înlăcrimare prin simpla observare a anumitor interacțiuni, iar nu la înlăturarea vălului generator al acestora. Cu alte cuvinte, contextul determină valența impactului afectiv, nu contemplarea și înțelegerea sentimentelor încercate de personaje până să ajungă în scenele lacrimogene. Autorul uzitează astfel de cadre spațio-temporale cu ușurință și, cu siguranță, prea mare frecvență, trișând și înșelând, oarecum și de fapt, emoția, în momentul redactării (de altfel, chiar Lire afirma despre acesta sfidează încă o dată barierele genurilor literare și ale filozofiei). Într-o altă recenzie a fost adusă o critică stilului expansiv și expeditiv de care dă dovadă cartea. Această observație este, totuși, înșelătoare și denotă o neînțelegere a esenței cărții, care se prezintă narată, retroactiv, de la vârsta de 7 ani, de către Joseph: o relatare extrem de detaliată a unor astfel de evenimente, încercate de un copil, ar fi sfidat orice regulă și realitate a textului. Orice ins, la vârsta de 30 de ani, va relata evenimentele copilăriei sale în aceeași manieră, cu excepția unei sforțări, care ar ucide tot tărâmul ludic al reamintirii (a se vedea și tipul narării în Marile Speranțe de C. Dickens sau Hanul lui Finn de J. Joyce). Așa cum spunea farmacista, nu suport să se ia cineva de copii - o adevărată coardă sensibilă a fost atinsă și cultivată pe parcursul romanului. Copiii devin, în același timp, emancipați și orfani, eliberați (salvați), dar captivi, fiind împreună și, parcă, totuși, singuri. Prezența farmacistei alături de părinte reliefează că, indiferent de credință, ateism, agnosticism, copiii trebuiesc protejați, întotdeauna, dincolo de orice risc. Romanul abundă în episoade nu atât de conciliere, cât de reformulare a principiilor catolice față în față cu cele ebraice, astfel încât orișice comparații să fie, pe cât se poate, abandonate. În ambianța guvernată de anihilarea pusă la cale de naziști, părintele Pons se prezintă ca un colecționar - un catalizator al aglutinării din timpul anihilării, atât timp cât același sânge e în noi toți, vrând salvarea mărturiilor, credințelor, obiectelor de cult. Destinul său face din acesta un peren colecționar și etern salvator, înfățișat ca un cosmopolit, dar al tuturor religiilor (este evidentă trimiterea la Noe). Neconvertindu-se, Joseph rămâne totuși copilul spiritual al părintelui Pons. Joseph (Iosif), așa cum este firesc, continuase misiunea părintelui său, după cum de altfel, în ebraică, numele său înseamnă el va adăuga la colecție. Ca o lecție de viață, toți ar trebui să adăugăm și să fim astfel de colecționari, întrucât nu ar însemna nicidecum o sfidare a propriului cult sau credințe.
2020-10-15 09:17:44
1
Relatarea unui naufragiat - Gabriel Garcia Marquez
În volumul Scandalul secolului, cel mai recent tradus și publicat la editura RAO, a fost inserată și nota editorului Cristobal Pera, evident selecționerul textelor inserate în această culegere, întrucât antologie ar fi mult spus. Acesta îl parafrazează pe distinsul autor G. G. Marquez, arătând o mărturisire: cărțile mele sunt cărți de ziarist, chiar dacă nu prea se vede. S-ar putea spune, fără teama de a greși, că dânsul a dorit să traverseze cărarea căirii. Dar, din nefericire, această aparentă asumare nu se compară cu stilul umil și real pe care îl avea J. L. Borges, stil pe care Marquez încercase să îl înfățișeze. Dacă la primul, atât întregul discurs, fie el scris ori verbalizat, cât și simpla atitudine în diferite conjucturi susțin nu doar modalitatea de exprimare, cât și ce s-a exprimat, la cel din urmă nu avem parte de această revelație. Recomand parcurgerea volumului Borges la 80 de ani, pentru o înțelegere punctuală și deplină a celor afirmate. O lectură solidă, care nu este haotică, ar trebui să ghideze fiecare cititor spre o concluzie certă: scriitura lui G. G. Marquez este supraapreciată, chiar la nivel de hiperbolă exponențială. O scriitură de jurnalist vădită sau, în orice caz, clar, nu una de scriitor. Pseudoliterații vor invoca titlurile Dragostea în vremea holerei și Un veac de singurătate, ele fiind cele mai violate, la propriu și la figurat, romane scrise de Marquez, probabil din pricina misterioaselor seducții și taine ce ar fi ascunse în spatele acestor titluri. Unul romanțează, sub chip de parabolă, ceea ce se întâmplă în prezent, mai ales în acest an în care cei mai mulți au învățat sensul cuvântului pandemie, altul alimentează doza de solidaritate în solitudine (ce să mai...). Adevărul este că, după cum declarase, de data aceasta, pe bună dreptate chiar autorul, cea mai desăvârșită opera a sa este Toamna Patriarhului, dacă elementele de comparație rezidă în chiar opera sa, deoarece literatura universală, prin simpla-i existență sanctificată prin publicări și republicări, îl împinge destul de jos într-o oarecare ierarhie abstractă. Relatarea unui naufragiat nu este, nici mai mult, nici mai puțin, decât un puzzle. O poveste emoționantă nu înseamnă o carte bună. Chiar în nota premergătoare acestor episoade, se arată stilul livresc prin care naufragiatul își etala experiența, fără a se arăta doza de originalitate sau raportul dintre intervenția și amprenta lui Marquez și relatarea eroului eponim, ca să-l numim așa. Faptul că nu sunt prezentate episoade de reflectii (și chiar reflexii) lăuntrice, atacuri existențiale sau anumite nevoi denotă o tușă coerentă unui text jurnalistic, al cărui țel este să schițeze nu atât un ghid de supraviețuire, cât un portret al (re)semnării și (re)observării celor ce ne înconjoară. Dar, în momentul în care o astfel de saga se dorește a fi transportată într-un tărâm frumos, beletristic (belle, nu tristuc), anumite analize psihice, abisale, își făceau simțită nevoia, un astfel de demers nesolicitând, de altfel, un prea mare efort, pentru un scriitor (considerat) de acest calibru. Este un volum nud, ca multe altele scrise de Marquez. Deși nu se poate tăgădui impactul descrierii existente și forța sufocantă care te transpune în locul naufragiatului, prezența exclusivă a unor factori exteroceptivi destabilizează demersul artistic (și până la urmă, realistic). Scurtele străfulgerări și griji cauzate de nevoi și frici fiziologice nu echivalează cu stimuli interoceptivi. Dacă într-un moment incipient, adrenalina și instinctul de supraviețuire neutralizează orice noemă și cogniție, în atâtea zile pe mare, chiar și celui mai indiferent om ce există i-ar fi greu să nu mediteze asupra acestei vieți (mai ales ținând cont de descrierea făcută acestui naufragiat dinaintea pătrunderii în textul propriu-zis). Recurentele gânduri ce priveau viața familiei, restul echipajului ori orașul sunt, de altfel, laconice și pline de carențe - pentru că nu se arată de ce s-ar dori trăirea ori pentru cine, ci cine ar fi trăit în jur. Se arată o existență plată, lipsită de țel și chiar hazardată (demonstrată chiar de adevărata și scurta biografie făcută acestui naufragiat), a cărei salvare a dus, de fapt, la un naufragiu. De altfel, chiar acest fals erou, afirmă eroismul meu a constat în a nu mă fi lăsat mort. Succint, acest roman ar putea fi ilustrat într-o secvență cinematografică de 5-10 minute: te ține cu sufletul la gură, uiți să respiri, dar nu înțelegi, pentru că nu gândești. O iei ca atare, plutești în derivă. F. Nietzsche a spus solitudinea m-a înghițit precum o balenă, despre peștele cel mare știm ce știm de la N. Sorescu. Un minim interes față de această întâmplare, interes afectiv, animat de empatie, nu interes profesional, și un minim efort, pentru orice scriitor de mâna a doua, nu pentru un mare marchiz, ar fi putut completa, după 15 ani, această poveste - fără să o altereze. În fond, Marquez, din punctul meu de vedere, nu a făcut nimic. După cum s-a scris și în alt review, acest eveniment a scos la iveală și chestiuni de ordin politic, dar și acestea, sunt consemnate ca atare - asemeni unui fapt istoric, nicidecum punându-se problema unei subtilități cu privire la regimul politic existent. Cartea a fost o dezamăgire, dar asta nu e o surpriză.
2020-10-14 09:17:16
0