In timp ce la inceputul secolului XX versurile cresteau din te miri ce, precum papadia, brusturii si loboda, vorba Annei Ahmatova, la inceputul mileniului III, textele lui Igor Guzun rasar semet strecurate in tumultul unei luxuriante vegetatii postmoderne, hipertehnologizate si superdigitalizate. Gadgeturile inteligente se strecoara printre poezii, sau invers. Conversatiile din Facebook si mesajele de pe smartphone isi gasesc rime de o aparenta desuetudine novecentista. Cotidianul nostru grabit si fragmentat in ritm de spot publicitar vine sa se relaxeze in ca­tre­ne care ii demasca, plin de  bonomie si blandete, paradoxurile. Titlurile de ziar, ge­ne­ricele si breaking-news-urile din portalurile de stiri se asambleaza in mini-epopei concentrate, un fel de nes-Odisei si nes-Iliadesau Razboi si pace, in care banalitatile rutinei ating profunzimi patetice, deoarece schiteaza dimensiunile eterne ale destinului uman.  Toate semnele modernitatii se amalgameaza in aceste versuri pentru a se plasa in spatele unei oglinzi langa care modernitatea isi face un selfie liric in care transpar sentimentele si trairile imodernizabile si idigitalizabile ale fiintei – dragostea, speranta, bucuria de a fi, incapatanarea de a pescui fericirea in apele tulburi ale monetarizarii globale. Toate acestea – in versuri care nu se indeparteaza prea tare de dulcele stil clasic, cu o ironie care insista sa nu esueze in sarcasm, cu eufonii de care poezia moderna prefera, de obicei, sa fuga – si nu intotdeauna se stie unde. Iar acolo unde Shakespeare spunea ca restul e tacere, Igor Guzun plaseaza niste versuri albe nescrise – un fel de preluare a mesajului lui Malevici din Patratul negru.  Altfel spus, chiar daca ni se pare ca totul a fost scris si pictat deja, nu este, totusi, chiar asa…- Vsevolod Ciornei
Fragment din carte:

"44

Ne spunem vorbe pentru ca nu avem timp de cuvinte.
Vrem sa fim singuri, dar cautam agentii de turism.
Ne framanta grijile si comandam placinte
Si-am face multe, insa ne e frica de exhibitionism.

Stim ca sunt pierderi care se compara cu durerea de dinti.
Ce bine e cand totul e nou ca-n clasa intai!
Avem regrete si ne impartim intre copii si parinti.
E greu sa pleci, dar, bineinteles, nu-i usor sa ramai.

Cum sa gasim timp? Stie cineva o formula desteapta?
Ce sa raspundem cand lumea ne intreaba „ce mai faci?"...
Iar oamenii care in fiecare zi ne vad, ne inteleg, ne asteapta
Sunt tot mai putini si de asta, poate, din ce in ce mai dragi. "