Un roman destul de modest în dimensiuni, dar multietajat din punct de vedere al nivelelor de lectură, bogat în simboluri, Așteptându-i pe barbari este o carte care, deși a apărut în anii 80, în plin triumf al postcolonialismului, în perioada în care Africa de Sud era încă dominată de apartheid, își păstrează și astăzi valabilitatea mesajului.

Așa cum vor remarca cititorii încă de la început, atât cadrul cât și personajele romanului sunt de abia schițate (în afara colonelului Joll, protagoniștii nici măcar nu au nume, nici locurile și nici timpul în care se petrece acțiunea nu sunt pe deplin identificate). Dar Coetzee nu are nevoie de o ancorare istorică și factuală prea precisă, atâta timp cât povestea sa capătă mai degrabă valențele unei parabole despre natura umană și societate, țintind mize universale, independente de context și determinări istorice. Esențial pentru desfășurarea acțiunii e faptul că ne aflăm într-o periferie a civilizației: un avanpost al atotputernicului Imperiu, un soi de spațiu al tranziției, de purgatoriu, o zona a echilibrului fragil acolo unde falangele distale ale civilizației ating necunoscutul sălbatic. Acest loc unde moravurile sunt mai laxe iar prudența în ceea ce îi privește pe străinii de dincolo de ziduri e ascuțită, va deveni zona de contact, de ciocnire între civilizație și barbari.

Deși mitologia amenințării barbare care traversează generațiile este ceva familiar și obișnuit pentru locuitorii avanpostului, lucrurile vor căpăta o turnură violentă în momentul în care colonelul Joll, liderul militar local, va pregăti, sub auspicii defensive, un atac nemilos asupra pretinșilor dușmani de dincolo de graniță. Colonelul Joll este prototipul fanaticului: dispus să calce pe cadavre pentru a-și câștiga onoarea militară, dispus să înfăptuiască sacrificii umane, asumând aroganța bineintenționată a civilizatorului (convins că salvează oamenii de sălbaticii ce nu mai pot fi recuperați), Joll nu se sfiește să întemnițeze, să tortureze și să pedepsească fără nicio remușcare membrii triburilor izolate și pașnice din împrejurimi. În preajma militarului nemilos este magistratul, figura din perspectiva căruia ni se relatează întâmplările, un om care își trăiește, la final de carieră satisfacțiile tăcute, citindu-i pe clasici, catalogând colecții, dezgropând ruine la capătul lumii – și el simte fantoma omului civilizat, raționalul superior, căutător de semnificații și de ordine, însă într-o manieră mai pașnică: în ceea ce mă privește, susținut cum sunt de strădania altora, lipsit de vicii civilizate cu care să-mi umplu timpul liber, îmi răsfăț melancolia, încercând să aflu în vidul deșertului o acuitate istorică specială. Pasivitatea magistratului care dezaprobă cruzimea și zelul lui Joll se va dizolva din momentul în care juristul o va întâlni pe fata cerșetoare, torturată de soldați, pe care o va lua sub aripa sa protectoare. Vorbind o limbă fără nuanțe, păstrând apetitul pentru fapte, mutilată psihic și fizic, fata va părea să accepte civilizarea propusă de magistrat, inclusiv rolul de menajeră sau de concubină care i se vor distribui cu o seninătate aproape absurdă. Această seninătate ascunde însă un mister, o detașare pe care magistratul se va strădui zadarnic să o înțeleagă, până în punctul în care va decide să o returneze pe fată comunității ei. Gestul nu va fi însă trecut cu vederea de colonelul Joll care va dezlănțui crunte represalii împotriva magistratului, cel care se va regăsi, într-un dublu prizonierat chiar în avanpostul de care fusese responsabil: prizonieratul fundat pe legea lui Joll (instrumentul absolut al Imperiului) dar și prizonieratul înstrăinării față de o lume ale cărei fundamente nu poate să nu le pună la îndoială.

Construindu-se sub forma unui joc al opozițiilor, al înfruntării dintre alb și negru: trecut-prezent, familiar-necunoscut, stare naturală- stare socială, fanatism – toleranță, povestea lui Coetzee ajunge însă să îl așeze pe cititor în zona nuanțelor, a granițelor greu discernabile: departe de a fi monoliți ireconciliabili, civilizații și sălbaticii își negociază statutul indiferent de care parte a zidurilor s-ar afla: pretinșii civilizați sunt capabili de cele mai înspăimântătoare orori și torturi în numele convingerilor fanatice și a aroganței evoluției, în vreme ce așa zișii barbari, dincolo de imaginea amenințătoare și irațională dovedesc toleranță și seninătate. Coetzee ajunge să proiecteze în fapt acest cuplu leitmotiv al romanului chiar la nivelul psihicului protagonistului: civilizatul și barbarul s-au aflat și se vor afla în noi într-o bătălie continuă, indiferent de uniformele strălucitoare sau cătușele pe care le purtăm la mâini.

Sever Gulea pentru blog.libris.ro