„Platon a sesizat aici, sub forma unui mit ontologic, faptul ca orice iubire este o aluzie la eternitate sau, altfel spus, portia la indemana a muritorilor la nemurire. Timpul obisnuit si comun este abolit de continuitatea unui extaz.

Ce sublim pare totul! Dar sa ne ocupam acum putin de extaz. Dupa cum numele o spune, extazul nu-i altceva decat o iesire din tine, o instalare in afara ta: ek-stasis. Tocmai in masura in care ies din ei, in masura in care ies din timpul celorlalti, care, pana sa se indragosteasca, era si timpul fiecaruia dintre ei, indragostitii cunosc extazul. Acum, prin aceasta iesire in afara din timpul comun, ei se autopropulseaza intr-un timp al lor si numai al lor, un timp a deux, care e timpul specific indragostirii.

Numai ca de aici incepe drama. Tocmai extazul, care este conditia iubirii, aduce cu sine si moartea ei. Orice iubire dureaza cat extazul ei, cat ramanerea celor doi intr-un loc situat in afara lor - si in afara celorlalti - si care ii cuprinde si-i contine pe amandoi. Dar cum orice ek-staza, orice situare in afara ta insuti si orice suspendare a respiratiei proprii sunt limitate, orice iubire oboseste in propria ei externalizare sau ex-propriere."

Gabriel Liiceanu