„In descrierea unui voiaj in tarile romane, germanul K[unisch] povesteste legenda Luceafarului. Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de simpla uitare, pe de alta parte, insa, pe pamant nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.“ (Mihai EMINESCU)

„Un tanar german, prusian de obarsie, intreprinde in ultimii ani ai deceniului al saselea al secolului al XIX-lea o calatorie in Orient. Pleaca de la Viena cu vaporul pe Dunare, se opreste la Budapesta, atat cat sa viziteze orasul, dupa care se indreapta spre Giurgiu, pe aceeasi cale de apa, iar apoi cu trasura, pe drumuri desfundate, pline de noroaie apocaliptice, spre Bucuresti. Zaboveste aici ceva mai mult, timp in care asista la o sedinta de divan, viziteaza o manastire din apropierea capitalei, se lasa incantat pe Dealul Mitropoliei de vederea orasului inecat in verdeata, cu zecile de cupole ale bisericilor sale scanteind in soare, se plimba la sosea, admirand eleganta lumii bune, frecventeaza saloanele vremii, uimindu-se de frumusetea femeilor, remarca discrepanta enorma dintre fata opulenta, mondena si occidentala, de «capitala suprarafinata», si aceea mizera, murdara si inapoiata, de «sate ingramadite unele intr-altele» ale aceleiasi urbe. In fine, de la Galati ia vaporul si porneste pe mare spre Constantinopol, de aici spre Scutari si, la urma, spre Smirna, atras de fabulosul exotic al locurilor visate nostalgic inca din copilaria leganata de basmele seherazadei.“ (Viorica NIsCOV)

„Prima impresie pe care Moldo-Valahia o face asupra strainului este trista. sesuri intinse, necultivate, fara sosele, fara sate. Ici-colo, se inalta cate o movila de pamant din care se iteste, uitandu-se plin de curiozitate, un tigan oaches; ici-colo zaresti cate o cocioaba facuta din pamant si crengi, in fata usii careia cativa copii goi de valahi se tavalesc in murdaria care nu le mai poate face nici un rau. O fantana de lemn la care se pot adapa caii alcatuieste hanul, o herghelie pascand libera, statia de posta. Ai sentimentul ca ai trecut de hotarul civilizatiei, si asa si este... Dar caracterul poporului e bun... Cu cat ii cunosti mai bine pe romani, cu atat iti dai mai bine seama de fondul nealterat al caracterului poporului lor. Blandetea lor nevinovata, docilitatea pe care o manifesta fata de toti cei sus-pusi, cu toate ca din partea acestora nu le-a venit adesea nimic bun si nu o data doar impilari, precum si nesfarsita saracie a acestor oameni au ceva miscator... Pamantul e admirabil, caracterul poporului, initial bun – unde trebuie cautata pricina acestei mizerii pretutindeni vizibile, a acestei degenerari sociale si politice? Poate in trecutul istoric al acestor tari?“ (Richard KUNISCH)