La inceputul secolului al XIX-lea, Bucurestiul vazut de calatorii straini este un oras al contrastelor: desfasurat pe o suprafata intinsa, „amestec de frumoase palate si sarace bordeie, uneori cu aspectul unui mare sat, alteori cu acela al unui oras european“, o impletire ce „nu mai face parte din Orient, fara a apartine inca Europei“.

Pentru a isi realiza obiectivele de restructurare urbana si arhitecturala, orasul se va lansa intr-un lung proces de moder­nizare pus sub semnul occidentalizarii, dupa cum preciza Regulamentul organic de la 1831: „Soarta Bucurestilor se va asemana cu soarta tuturor oraselor Europei.“ Incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, evolutia capitalei este impresionanta, ajungand la „rezultatele cele mai noi si mai avansate ale culturii moderne“.

In perioada interbelica, Bucurestiul devanseaza o buna parte din metropolele lumii in ceea ce priveste operatiunile urbane si este recunoscut pe plan international ca avand unele dintre cele mai importante realizari si „stiinte comunale“ din lume. Lucrarile sale primesc medalii de aur si mari premii la expozitii intenationale, iar capitala Romaniei incepe sa joace rolul de „prima metropola occidentala, cu utilajul, cadrele, atmosfera si energia creatoare civilizatorie pe care le include spiritul cu adevarat european“.

Dupa ruptura cu Occidentul din timpul dictaturii comuniste, Bucurestiul reinnoada relatiile cu Vestul si cu propriul trecut, incepand cu anul 1990. Revenirea este insa un proces de lunga durata, iar capitala Romaniei anilor 2000 pare sa fi regresat cu mai mult de un secol. Lipsa de control si de restructurare duc la deriva fata de problematica traditionala a orasului si fata de practica europeana.

Cheia rezolvarii problemelor sale actuale este atat punerea in aplicare a obligatiilor europene, cat si revenirea la propriile traditii cristalizate sub influenta occidentala.