O poveste emotionanta despre puterea dragostei si forta destinului.

 

Dupa o intamplare tragica, la numai doisprezece ani, viata lui Callie a fost distrusa. A jurat sa nu povesteasca nimanui cele petrecute atunci si s-a inchis in ea. Sase ani mai tarziu, trecutul ei dureros inca ii macina viata. De cand se stie, pentru Kayden singurul mod de a supravietui a fost sa sufere in tacere. Cu putina sansa si atat timp cat respecta regulile, totul decurgea normal. Dar intr-o seara norocul il paraseste si viata ii este pusa in pericol. Cu toate acestea, destinul ii surade atunci cand, din intamplare, Callie se afla in locul si la momentul potrivit ca sa-l salveze. Acum el nu-si mai poate lua gandul de la fata pe care o vedea la scoala zi de zi, dar pe care nu a cunoscut-o niciodata cu adevarat. Cand ajunge la aceeasi universitate unde studiaza Callie, el face tot posibilul sa se apropie de ea. Dar Callie este reticenta si retrasa. Cu cat incearca mai mult sa faca parte din viata ei, cu atat descopera ca fata are nevoie de fapt sa fie salvata.

    Fragment din romanul "Callie and Kayden. Asa cum e scris in stele" de Jessica Sorensen:

 

    "De fapt, nu-l iubesc doar pentru asta. Il iubesc pentru ca este prima persoana alaturi de care m-am simtit suficient de confortabil incat spun secretele mele, dar poate ca am facut-o tocmai pentru ca intelege cum este sa fii ranit si fizic, si psihic.

    — Esti mult mai fericita decat atunci cand te-am cunoscut.

    Imi aranjeaza bretonul dupa ureche.

    — Mi-as dori sa poti fi asa in preajma tuturor, Callie. Sa nu te mai ascunzi de toata lumea. Este trist ca nimeni nu vede cat de grozava esti.

    — Si viceversa, spun eu, pentru ca si Seth se ascunde la fel de mult ca mine.

    El imi ia din mana paharul gol din plastic si-l arunca in cosul de gunoi de langa una dintre banci.

    — Ce zici? Ar trebui sa participam la unul dintre tururi si sa radem de ghid?

    — Stii cum sa ma cuceresti.

    Eu radiez, iar rasul sau ii lumineaza toata fata. Sub umbra copacilor, ne plimbam pe trotuar spre usa de la intrarea in cladirea principala, care are cateva etaje si un acoperis ascutit. Pare sa aiba o insemnatate istorica. Foarte vechi si crapate, caramizile rosii par sa o plaseze intr-o alta epoca. Curtea care inconjoara toate cladirile seamana cu un labirint triunghiular, ale carui alei din ciment plasate aleatoriu traverseaza peluza. Chiar daca este un loc dragut unde sa te duci la scoala, cu multi copaci si cu un spatiu deschis, mi-a luat ceva timp ca sa ma obisnuiesc.

    Confuzia pluteste in aer in timp ce studentii si parintii incearca sa se orienteze. Sunt complet distrasa cand aud incet „Atentie".

    Imi intorc capul la timp ca sa vad un tip care alearga direct spre mine, cu mainile in aer, si o minge de fotbal care zboara catre el. Corpul lui masiv se loveste de al meu, iar eu cad pe spate, lovindu-mi capul si cotul de trotuar. Durerea imi inunda bratul si nu pot sa respir.

    — Da-te de pe mine, spun si, cuprinsa de panica, ma zbat. Greutatea si caldura lui ma fac sa simt ca ma sufoc.

    — Da-te odata!

    — Imi pare foarte rau. Se rostogoleste intr-o parte si, repede, se ridica de pe mine.

    — Nu te-am vazut, adauga el.

    Imi alung petele din ochi clipind pana cand ii vad chipul; parul castaniu care i se ridica deasupra urechilor, ochii patrunzatori de culoarea smaraldului si zambetul care ar topi inima oricarei fete.

    — Kayden?

    El se incrunta si mana-i cade pe langa corp.

    — Te cunosc?

    Sub ochiul drept are o cicatrice mica, iar eu ma intreb daca s-a ales cu ea in urma loviturii primite de la tatal sau in acea seara. Faptul ca nu-si aminteste cine sunt ma face sa simt o usoara intepatura in inima. Ma ridic in picioare si-mi scutur praful si iarba de pe maneci.

    — Mm, nu, scuze. Credeam ca esti altcineva. 

    — Dar stii cum ma cheama.

    Indoiala i se citeste in voce cand ridica mingea din iarba.

    — Stai, chiar te cunosc, nu-i asa?

    — Imi pare foarte rau ca ti-am stat in cale.

    Il apuc de mana pe Seth si-l trag spre usile de la intrare, unde atarna un banner mare pe care scrie „Bun venit, studentilor".

    Cand ajungem pe hol langa vitrinele din sticla, ii dau drumul si ma sprijin de peretele din caramida, incercand sa respir.

    — Ala era Kayden Owens.

    — Oh.

    El arunca o privire spre usa de la intrare, in vreme ce studentii se inghesuie inauntru.

    — Acel Kayden Owens? Pe care l-ai salvat?

    — Nu l-am salvat, il lamuresc. Pur si simplu am intrerupt ceva.

    — Ceva care avea sa iasa urat.

    — Oricine altcineva ar fi facut la fel.”