In 1919, cand apare volumul Calvarul, la Editura universala Alcalay, Liviu Rebreanu avea 34 de ani, era un publicist cunoscut indeosebi din cronicile de teatru si un prozator putin creditat si comentat, care publicase cateva volume de nuvele: Framantari (1912), Golanii si Marturisire (ambele in 1916), Rafuiala (1919). in 1919 Liviu Rebreanu era creditat ca un nuvelist modest, despre care, pana atunci, cele mai riscante aprecieri superlative formulase numai Mihail Dragomirescu. Luand in seama, pe deasupra, si conditiile nefaste ale razboiului, ale absentei unei vieti literare coerente care abia se reorganiza, nu e deci de mirare ca volumul Calvarul nu s-a bucurat de nici o receptare semnificativa. Cartea beneficiaza doar de o notita de semnalare a aparitiei in revista "Sburatorul", unde Liviu Rebreanu era un fel de secretar de redactie, mana dreapta a lui E. Lovinescu. si mai ciudat este ca prozatorul nu-si va mai reedita niciodata cartea, care se va pierde pentru contemporani intr-un fond pasiv aproape neglijabil.

Calvarul i s-a impus scriitorului ca o urgenta de redactare, fara vechime de sertar, determinandu-l sa lase deoparte toate celelalte proiecte, in miezul carora traia. Liviu Rebreanu lucreaza repede si eficient la Calvarul, cam din decembrie 1918, cand incepe redactarea la Iasi, unde se afla refugiat in ultimul an de razboi, si pana in martie 1919, cand manuscrisul e gata pentru tipar, la Bucuresti. in Avertisment, un fel de prefata a cartii, autorul isi numeste de cateva ori naratiunea drept "povestire" ("povestirea unei agonii zbuciumate, zvarlita pe hartie intr-o graba infrigurata"), dar in final schimba categorisirea, oricum foarte discutabila, cu aceea de roman: "Daca totusi pe alocuri cartea pare un roman, de vina este numai viata - care, orice s-ar zice, este cel mai iscusit romancier din lume". Cu alte cuvinte, Calvarul "pare un roman" pentru ca transcrie intamplari rupte din viata.

E de observat constiinta constructiei pe care o are prozatorul, vizibila si in organizarea secventiala a nuvelei Catastrofa si in ingenioasa arhitectura a romanului Ion - apartinand aceluiasi interval de creatie. in "avertismentul" la Calvarul, autorul isi declara (in virtutea unei conventii) interventiile operate pe manuscrisul recuperat de la personajul sau: a schimbat numele reale cu altele inventate, a suprimat pasajele parazitare care "ingreuiaza fara folos mersul povestirii", a indreptat stangaciile stilistice "si, in sfarsit, spre a inlesni citirea, am grupat povestirea in capitole cu titluri pe care le-am desfacut iarasi in parti numerotate". Se vadesc deci planul si minutiozitatea constructorului, care isi va dovedi maiestria arhitecturala in viitoarele romane. Cu toate ca redactat extrem de rapid, autorul tine sa-si etaleze supravegherea atenta a textului.

E de asemenea important de retinut ca prozatorul se mentine in raza aceleiasi tematici a dramei razboiului, care-i ocupa, in mod firesc si explicabil, in acesti ani, atat constiinta, adica viata, cat si literatura, adica proiectiile compensatorii. Calvarul face parte din aceeasi sfera de preocupari cu Catastrofa, Itic strul, dezertor si Padurea spanzuratilor. Pentru ca "razboiul e o tragedie uriasa, alcatuita dintr-o complexitate de tragedii marunte", acest episod e un esantion revelator din marea drama universala:

"in paginile acestea, gasite in fata unui mort, razboiul nostru, prea bogat in dureri, e mai mult decat un laitmotiv sforaitor. Nu i se vad zvarcolirile muiate in balti de sange, nu i se aud fanfarele eroice, nici vaierele de doliu, dar i se simt pretutindeni palpitatiile vijelioase, atotcuprinzatoare. Trece peste om, il calca in picioare, i se incuibeaza in inima, il stapaneste si, in cele din urma, il arunca in ocna mortii".