Pe cât de greu pare să scrii un roman (ai nevoie de o gândire panoramică, de priviri cuprinzătoare de ansamblu, de răbdare şi tact în a imersa cititorul în atmosferă, de a developa personaje complexe), pe atât pare de greu să scrii proză scurtă. În proza scurtă trebuie să exersezi o capacitate de a distila, de a concentra, de a decupa convingător un fragment esenţial de viaţă, de a găsi o formulă de echilibru delicată între a nu spune tot şi a spune prea puţin. Am regăsit toate aceste trăsături echilibrate natural, firesc în cartea Andei Docea, Camere de hotel, un volum cu microficţiuni, microconfesiuni, microreflecţii ale unei personalităţi pentru care existenţa rămâne o călătorie fără de sfârşit, plină de provocări, de tonuri optimiste şi melancolice.

Textele Andei Docea, grupate în patru părţi, in volumul publicat la Editura Herg Benet sunt pe cât de scurte, pe atât de închegate, niciodată nu îţi dau senzaţia de incompletitudine şi aproape toate au un anumit twist la final care te pune pe gânduri, care îţi aduce un zâmbet sau te lasă într-o stare de derulare a propriilor tale experienţe. Căci Anda Docea scrie despre teme mari şi universale: despre trecerea timpului, despre fericire, despre dragoste, despre prietenie, despre memorie şi maturizare însă nu o face nici într-o manieră extrem de criptică, în care să se afirme originalitate cu orice preţ dar nici nu rămâne în zona clişeelor reciclate (pe care probabil că le cunoaşte foarte bine, lucrând ca jurnalist atâţia ani), ci găseşte un drum aparte în care amintirile, metaforele, reflecţiile se împletesc într-o scriitură densă în fraze memorabile, în care se simte deopotrivă vocea inimii rebele şi vocea maturităţii, cu nostalgiile şi detaşările ei.

Prima parte a volumului pare cea mai apropiată de zona ficţiunii. În această primă parte ne întâlnim cu o femeie care se pregăteşte să fie uitată, o femeie care şi-a pierdut memoria dar care redescoperă puterea copilăria într-o ascuţitoare. O altă proză imaginează felul în care am putea transfera rigorile facebookului (cu tot cu prezentarea pozelor, a preferinţelor şi a likeurilor) într-o întâlnire faţă în faţă. A doua parte a volumului pare să fie centrată de tema vârstelor şi a maturizării: sunt proze care vorbesc despre anii în care reuşeşti să priveşti lumea cu stele în ochi (iar entuziasmul tău să lumineze zonele de umbră ale celorlalţi care anunţă nepotrivirea) dar şi despre anii în care îi întâmpini pe cei din jur cu un zâmbet durabil. La 20 de ani eşti gata să abandonezi responsabilităţile pentru o iluzie, te regăseşti şi te desparţi în aeroporturi la capăt de lume, la 30 de ani afli însă că lumea e plină de poveşti chiar şi atunci când eşti singur şi că poţi recunoaşte relaţiile în care îşi face loc neiubirea. Aşa cum sugerează Anda Docea, viaţa ar merita un Nobel pentru literatură pentru felul în care pune în pagină începuturile, cu potriviri, nuanţe şi freamăte de tot felul. Prozele din ultimele două părţi, care capătă un aer mai intim, mai diaristic, mai filosofic sunt despre lecţiile de viaţă, învăţate şi trăite, despre întrebările şi răspunsurile născute din confruntarea cu experienţa, despre momentele când, chiar dacă totul merge bine ai nevoie totuşi de un moment de respiro, despre prieteni (acei oameni care să fie de partea ta, indiferent de situaţie), despre şahul cu destinul şi minutele de aur ale fericirii. Unul dintre cele mai frumoase texte, care dă şi titlul volumului priveşte viaţa ca o eternă călătorie, cu popasuri şi plecări, din camere de hotel: spaţii în care ai liberatea de a le încărca mereu cu amintiri, de a începe o nouă poveste, locuri în care intri cu bagaje puţine, cu freamăt şi chef de viaţă în care poposeşti, trăieşti, construieşti poveşti şi apoi pleci mai departe.

O varietate impresionantă şi plăcută traversează cartea Andei Docea, atât din punct de vedere compoziţional, tematic, stilistic. De la candoare, la ironie, de la luciditate la sentimentalism, de la optimism la melancolie, acest flux de amintiri-reflecţii-ficţiuni, de scurt metraje în proză te trece prin tot atâtea stări pe care autoarea a reuşit să le surprindă în cuvinte. Nu în ultimul rând Anda Docea te cucereşte prin acea scriitură witty, destul de rară, în care sensibilitatea, familiaritatea, umorul şi inteligenţa sclipesc în fiecare colţ de text.

Sever Gulea pentru libris.ro