Mahabharata

Toate marile culturi ale Antichitatii au carti „fondatoare” investite cu prestigiul primordialitatii, carti la care aceste culturi se vor fi raportat mai apoi in mod constant. Mahabharata – „Marea poveste/batalie a urmasilor lui Bharata” – va fi fost compusa intre secolele al IV-lea i.Hr. si al IV-lea d.Hr., avand insa la origine evenimente mult anterioare. Este, probabil, cea mai ampla epopee din literatura universala, alcatuita din optsprezece carti, cuprinzand nu mai putin de 90.000 de strofe, majoritatea fiind distihuri a 2-16 silabe. Autorul sau, pe nume Vyasa, nu este un personaj istoric, ci o figura intru totul legendara. Mahabharata e, de asemenea, cea mai stufoasa epopee din lume, cu genealogii extrem de complicate, cu actiune luxurianta, culminand cu o batalie de proportii universale, cu interventii ale zeitatilor in mijlocul zbaterilor omenesti, cu frecvente elemente miraculoase. Asemenea atator altor opere fundamentale ale literaturii sanskrite, Mahabharata nu s-a bucurat la noi de atentia cuvenita. Din aceasta perspectiva, editarea fragmentelor traduse de Vasile Al-George (1895 - 1960) reprezinta un moment graitor – pana de curand necunoscut – al interesului romanesc pentru India. Mai mult, autorul ei nu este altul decat parintele celui mai valoros indolog pe care l-a avut Romania: Sergiu Al-George (1922 – 1981). Traducerea lui Vasile Al-George din Mahabharata merita atentia noastra, cel putin ca ilustrare a interesului romanesc pentru India. Daca ar fi fost publicata la vremea ei, poate ca ar fi avut ecou, dand un plus de relief acestei preocupari in cultura romana, unde competentele indologice nu au fost, cel mai adesea, pe masura. Faptul de a da tiparului abia acum, la aproape un secol, aceasta „traducere dupa epopeea indiana” are valoarea unui restitutio.