Dacă tot e inca vara si sunt inca destule ispite editoriale, mi-a fost destul de greu să mă decid cu privre la următoarea mea opțiune de lectură. Mă tentau mai multe piste tematice: povești de amor, poate ceva memorii, de ce nu, ceva filosofie, dacă s-ar fi putut. Și ca să nu îmi las vreo dispoziție păgubită, să nu fiu pus să aleg între toate acestea, m-am bucurat că am găsit ceva care să le cuprindă pe toate (un fel de sinteză de la capătul atâtor antiteze): e vorba de ultimul roman al Jostein Gaarder, scriitorul norvegian care a scris una din cele mai îndrăgite și mai bine vândute introduceri în filosofie din toate timpurile: Lumea Sofiei (tradusa tot la Editura Univers).

Romanul lui Gaarder are de toate, așa cum spuneam: aparent e vorba despre o poveste de dragoste care păstrează însă un aer diaristic, prin faptul că se prezintă într-o formă epistolar㠖 e vorba de epistole moderne, mai precis e-mailuri. Nu avem însă de a face cu o dragoste desfășurată în timp real, o experimentare a amorului virtual (pe care l-am găsit pus în scenă recent, în romanul lui Daniel Glattauer, apărut la Editura Trei). Protagoniștii volumului lui Gaarder au consumat deja experiența pasiunii reale în urmă cu 30 de ani de la data schimbului de scrisori electronice. Întâlnindu-se însă întâmplător (sau nu?), după acele trei decenii de înstrăinare, exact în locul în care s-au despărțit, Steinn și Solrun restabilesc legătura întreruptă, trimițându-și e-mail după e-mail, căutând să pătrundă motivele adânci ale despărțirii lor atât de improbabile și greu de anticipat. Așa cum aflăm, din evocările lui Steinn și Solrun cei doi au alcătuit un cuplu cât se poate de durabil și lipsit de prejudecăți, trăind parcă într-o armonie deplină, în tinerețe, undeva în anii 70. Au călătorit mult împreună, au pus în practică orice idee le-a venit (cum ar fi să încerce să trăiască la fel ca în Epoca de Piatră sau să schieze pe un ghețar îndepărtat), au plutit într-o apologie a fanteziei și nu au cunoscut niciun moment monotonia. Ambii au fost convinși că viața merită celebrată, că tot ce avem este clipa prezentă, împărtășind însa și o teamă destul de adâncă față de moarte. Peste 30 de ani , Steinn și Solrun par cât se poate de diferiți: ea pare să cocheteze cu ideile de telepatie, cu parapsihologia, citește Biblia și e convinsă de nemurirea sufletelor. El pare să privească cu suspiciune (dacă nu chiar cu dispreț) teoriile supranaturale, arborând ipoteze ferme, fundate științfic, privitor la evoluția vieții în univers și la natura conștiinței. Cum ajung protagoniștii să își dezvăluie însă aceste diferențe, cum ajung să cocheteze cu spațiul speculației filosofice pe teme antropologice, cosmologice? Tocmai căutând să înțeleagă motivul despărțirii lor, căutând să pătrundă felul în care un singur eveniment, de câteva secunde, petrecut în urmă cu acei 30 de ani, a reușit să le fisureze atât de profund armonia de cuplu și să le reconfigureze până la urmă identitățile. E vorba de un eveniment care va ridica la fileu provocarea confruntării acute cu teme abstracte precum: natura coincidenței, supraviețuirea sufletului sau destinul. Despre ce eveniment este vorba și despre proporția impactului său (asamblată parcă epistolă cu epistolă) vă rămâne să descoperiți.

Povestea de dragoste din tinerețea lui Steinn și Solrun face parcă trimitere chiar la titlul romanului, la rândul lui o referință la cunoscuta lucrare plastică omonimă a lui Renee Magritte. În tabloul lui Magritte, castelul din Pirinei și stânca pe care era construit stăteau, în ciuda gabaritului copleșitor al întregului edificiu, suspendate deasupra unei mări, sfidând legile gravitației.

În același fel, lumea cuplului Steinn-Solrun în tinerețe pare să rămână neatinsă de legile și patologiile obișnuite al universului în care sunt proiectați. Dar dacă în lucrarea artistului suprarealist, puterea imaginației era suficientă pentru a ține în aer colosul din piatră, nu același lucru se poate spune și despre clopotul de sticlă al protagoniștilor. Mult mai fragil decât imaginea statică a lui Magritte, cuplul destabilizat se prăbușește iremediabil din sfera cerească, doar pentru ca rămășițele lui să fie descoperite de protagoniști după 30 de ani. Pot fi aceste rămășițe revitalizate în vreun fel? Rezistă ele provocării asimetriei de perspectivă pe care o au dobândit-o protagoniștii? Pot ajunge foștii amanți la o percepție de compromis asupra porpriului lor trecut? Nu am crezut la început, dar citind romanul lui Gaarder (care este în fond un maestru al gândirii critice) parcă m-am convins de ideea că știința n-ar trebui totuși să infirme cu orice preț credința unor oameni în nemurire și în alte superstiții. Mă întreb dacă finalul romanului vă va convinge și pe voi în acest sens.

CASTELUL DIN PIRINEI – Jostein Gaarder – Editura Univers, 2012

Sever Gulea pentru blog.libris.ro