Chiar daca trupul meu se afla in puscarie si era torturat, sufletul meu era liber si inflorit. Gardienii mi-au luat totul, dar nu mi-au putut rapi constiinta, nici credinta. Chiar si atunci cand nu aveam nimic, absolut fiecare detineam cheia catre constiinta noastra, cheia castelului personal. In semn de respect pentru asta, fiecare din noi se gandea ca, desi cei mai multi nu aveam pe pamant un castel, nici macar o casa, eram, fiecare din noi, mai bogati decat un rege ori o regina. (Armando Valladares)

 

Ingeniozitatea acestui spirit comba­tant nu cunoaste limite. Confiscandu‑i‑se creionul si hartia, reuseste sa salveze de la perchezitie o lama de ras cu care taie din scaunul sau cu rotile o bucatica de lemn pe care o ascute. Facandu‑si o taietura in deget si storcand picaturi de sange, obtine astfel penita si cerneala. Poemul se naste dintr‑o hemografie a suferintei, izvorat din propriul trup, invingand inca o data un sistem incoerent care nu a reusit sa reduca individul la tacere. (Imelda Chinta)

 

Armando Valladares (n. 30 mai 1937) este pictor, poet si scriitor, dar cel mai important amanunt biografic este acela de a fi petrecut 22 de ani in inchisorile politice ale lui Fidel Castro, caruia ii supravietuieste. Ca functionar al Guvernului Revolutionar, s-a opus controlului exercitat de puterea gruparilor marxiste, iar refuzul de a afisa pe biroul personal un semn cu mentiunea Eu sunt cu Fidel i-a adus un proces in urma caruia, in mai putin de doua saptamani, a fost acuzat de terorism si condamnat la treizeci de ani de inchisoare. Toate incercarile autoritatilor de a-l reabilita politic au avut drept rezultat doar mentinerea convingerilor sale, in ciuda represaliilor brutale la care a fost supus.
„Pentru mine au insemnat 8000 de zile de foame, de batai sistematice, de munca grea, de incarcerare solitara si singuratate, 8000 de zile de lupta pentru a dovedi ca sunt o fiinta umana, 8000 de zile in care sa dovedesc triumful spiritului asupra epuizarii si fricii, 8000 de zile de verificare a convingerilor mele religioase, a credintei mele, zile in care am luptat cu ura atee a celor care m-au inchis si pe care incercau sa mi-o insufle cu fiecare impunsatura de baioneta, zile in care am luptat pentru ca ura sa nu infloreasca in inima mea, 8000 de zile de lupta ca sa nu devin ca si ei.”

Valladares este unul din supravietuitorii lagarelor de munca fortata din Isla de Pinos; acolo a asistat la uciderea multor tovarasi de suferinta. A facut de mai multe ori greva foamei, ultima data in 1974, timp de 46 de zile, ceea ce i-a cauzat o pielonefrita si tintuirea intr-un scaun cu rotile pentru mai multi ani. Atunci a scris prima sa carte, Din scaunul meu cu rotile, in 1976, carte pe care a strecurat-o pe furis din inchisoare si care a fost publicata in mai multe limbi. Aceasta carte a facut posibil ca situatia sa sa fie cunoscuta de Amnesty International, care l-a declarat prizonier al constiintei. Forumul pentru Libertate din Suedia si Franta i-au acordat titlul de membru de onoare si, in 1980, premiul Libertatea. In acelasi an aparea volumul Inima cu care traiesc, un volum de poeme si scrisori, cu marturii socante. Mai multe guverne au intervenit pentru eliberarea sa, iar in 1981, la solicitarea Comitetului Valladares din Franta, Francois Mitterrand a obtinut eliberarea poetului. Dupa eliberare, Armando Valladares lupta pentru tovarasii de suferinta incarcerati, fiind primul fost condamnat care a denuntat la ONU violarea drepturilor omului in Cuba lui Fidel Castro. Impreuna cu Vladimir Bukovski fondeaza la Paris Rezistenta Internationala pentru a lupta impotriva violarii drepturilor omului sub diverse dictaturi, atat de stanga, cat si de dreapta. In 1985 publica volumul de memorii Impotriva oricaror sperante: Un jurnal al vietii in Gulagul lui Castro. In 1983 apare volumul de poezii Caverne de tacere, iar in 1988, volumul Inima unui poet.

 

"Mi-au luat totul

condeiele

creioanele

cerneala

pentru ca nu voiau

sa scriu

si m-au scufundat

in aceasta celula de pedeapsa

dar nici asa nu mi-au inecat razvratirea.

Mi-au luat totul –

pentru ca imi ramanea oricum surasul

si orgoliul de-a ma simti un om liber

si in inima mea o gradina

etern inflorita.

Mi-au luat totul

condeiele,

creioanele

dar mi-a ramas cerneala vietii

– propriul meu sange –

si cu acesta scriu totusi versuri."