Cel mai bun roman francez al anului 2016 pe lista revistei Lire • Prix Interallie 2016

 

Conteaza pe mine, cel mai recent roman al lui Serge Joncour, distins chiar in anul aparitiei cu Prix Interallie, urmareste fascinanta poveste de iubire ce se infiripa intre doi tineri care locuiesc in acelasi imobil parizian. Aurore, o stilista deja cunoscuta, si Ludovic, un fermier convertit in recuperator de datorii, par sa nu aiba absolut nimic in comun. Insa o intimplare stranie ii leaga pe neasteptate: in curtea imobilului se pripasesc niste corbi care pe ea o ingrozesc si de care el o ajuta sa scape. Intre cei doi se infiripa o complicitate fermecatoare, ce se preschimba incetul cu incetul in iubire. Romanul surprinde cu subtilitate ciocnirea violenta dintre lumea contemporana si universul intim, dintre spatiul urban si cel rural, dintre solidaritate si egoism, pe fundalul dereglarii generale a societatii, unde iubirea pare sa fie, in cele din urma, singurul mod de a supravietui. 

 

Serge Joncour, un scriitor fascinant si abil, stie ca nimeni altul sa evoce viata contemporana si neajunsurile ei, fricile celor din jur si frumusetea sufletelor. El descrie vertijul dragostei si puterea aparentelor fara sa ridice glasul, pastrind o stralucire a frazei care lasa povestea sa alunece de la zimbet la lacrimi. Comedia umana nu are nici un secret pentru el. - Telerama

Un roman formidabil construit din intilnirea a doua suflete singuratice, o poveste minunat scrisa, de o sensibilitate rara. - L’Express

Conteaza pe mine, de Serge Joncour, este cea mai frumoasa poveste de dragoste a sezonului literar francez 2016, istoria a doi oameni care, desi nu au nimic in comun, ajung sa se imblinzeasca unul pe altul. - Rtl.fr
 

"Lui Ludovic ii facea placere sa-i forteze mana acelei femei, s-o faca sa-i spuna multumesc, asa direct.

Aurore inainta si-i stranse mana lui Ludovic, care i-o stranse la randu-i cu putere. Privind pe fereastra, isi dadu seama ca acum era lumina la ea, copii se intorsesera de la sport, privirea ii era atrasa de acel spectacol insolit, de tabloul vietii ei cotidiene la care asista pentru prima oara ca simpla spectatoare, de apartamentul ei care se insufletea fara ca ea sa fie acolo, vazut de aici totul devenea uluitor, casa ei care se trezea la viata vizavi, mana care nu-i lasa mana, dar pe care o uitase deja. Ludovic se intoarse si privi in aceeasi directie cu ea.

— Inteleg, pesemne vi se pare ceva bizar...

— Da.

Ludovic statea protapit in fata ei, o stanjenea cumva, el se dadu la o parte spunandu-i sa se apropie de fereastra, ea descoperi ca apartamentul ei se vedea ca-n palma, cu atat mai mult cu cat toate luminile erau aprinse, si inca mai ramaneau frunze in copaci, dar in curand nu vor mai fi si se va vedea chiar tot, de-adevaratelea. Avea sase ferestre care dadeau spre curte, plus cele trei Velux de la mansarda, se intreba daca i se intampla si acelui barbat sa-i observe, oare o spionase deja, ii arunca o privire, iar el se uita fix de partea cealalta.

— E adevarat ca iarna, de aici, se vede curios de bine vizavi... Pare sa va uimeasca!

Aurore raspunse doar ca i se parea ceva bizar, isi desprindea cu greu ochii de la apartamentul ei, era ceva realmente captivant, i-ar fi placut sa astepte intoarcerea lui Richard sau sa se vada pe sine intorcandu-se pe culoar... Dintr-odata simti un impuls, era ceva mai puternic ca ea, nu se putu abtine sa-l intrebe pe Ludovic:

— Dar de la dumneavoastra se vede la fel?

— Eu am cele doua trunchiuri de copac exact pe directie si sunt nevoit sa ma aplec, dar da, vad cate ceva la dumneavoastra, in jos, dar nu ma uit...

Lui Aurore ii paru rau ca-l intrebase, se indeparta de fereastra, nu si Ludovic care misca din cap, incercand sa-i urmareasca pe cei doi copii care se tot plimbau inauntrul apartamentului de mari dimensiuni, ea se intreba ce fel de putere isi dorea el sa aiba asupra ei, oare ce putea astepta de la ea, poate ca nimic.

— Pare mare apartamentul dumneavoastra.

— Ei bine, trebuie sa plec.

Le-o spuse de parca avea kilometri intregi de parcurs, de parca locuia foarte departe, de parca nu era de pe-aici, de prin partea locului, din acea parte a cladirii, in orice caz, isi dorea doar sa plece si sa se regaseasca acolo, de partea cealalta, unde totul era viu si curat. Ii saluta pe amandoi, domnisoara Mercier ii smulse promisiunea ca va reveni, Aurore incuviinta fara convingere, nu prea sigura de ea insasi, nici ca ar fi avut chef s-o faca. Ii stranse mana lui Ludovic ca sa-si ia ramas-bun, dar el ii spuse atunci ca avea sa-i arate ceva in curte, deci cobori cu ea, fara s-o mai salute pe micuta Odette. Aurore se tinea strans de balustrada ca sa nu se impiedice pe acele trepte inselatoare. Ludovic o sfatuise sa se tina bine, poate de aceea trecuse el in fata ei."