Departe, la sud de Honshu, se gaseste insula cea mai apropiata de rasarit din arhipelag. Locuitorii ei se supun asprimii vietii si regulilor insulei. Nu insa si Namima, o fetita care afla mai intii cu uimire ca sora ei avea sa devina Mare Preoteasa, iar apoi cu groaza ca ea insasi urmeaza sa fie miko pe tarimul intunericului. La saisprezece ani, cind reuseste sa fuga de pe insula, crezindu-se in sfirsit fericita si la adapost de orice cruzime, sotul ei o ucide, iar spiritul Namimei ajunge in locul unde se aduna toti cei care mor neimpacati, plini de regrete. I se deschide – si ni se deschide – astfel poarta catre mit, caci o va sluji acolo chiar pe Izanami, zeita lumii adincurilor, ea insasi un destin in care iubirea feroce se impleteste cu razbunarea amara. Tesind firele unor povesti despre viata si moarte, intuneric si lumina, yin si yang, Cronica zeitei aduce alaturi sensuri ale iubirii omenesti si avataruri ale unor iubiri avindu-i ca eroi pe zei.

 

„Natsuo Kirino stie sa umple scena pe care evolueaza personajele romanului cu o atmosfera de nesiguranta si neincredere. In miinile ei pricepute prapastia dintre barbat si femeie devine mai mare decit ruptura dintre oameni si zei. Cronica zeitei e o poveste in afara timpului, plina de suspans si emotii tulburatoare, de furie si patos in lupta pe care femeile trebuie s-o dea in fiecare zi, lupta care, se pare, exista din momentul nasterii umanitatii.” (The Guardian)

 

 

    „In umbra lasata de piloni stateau cateva zeci de servitori, asteptand linistiti in picioare, pregatiti sa indeplineasca poruncile zeitei Izanami. Ici-colo, prin intunecime se ghiceau spirite cu infatisare de oameni, stand nemiscate.

    — Cei care nu pot sa pluteasca in vazduh vin in Taramul Mortilor. Cei mai multi ratacesc in gol. Ramane doar spiritul acelor oameni, fara chip, fara simtire si fara judecata. Priveste in jurul tau, Namima! Poate ti se pare un intuneric obisnuit, dar aici plutesc multe spirite. Toti cei cu pareri de rau se aduna aici. Oare cate „pareri de rau" sa fi fost?

    De teama, m-am dat inapoi si am intrebat-o pe zeita Izanami:

    — Este si Naminoue-sama aici?

    — Nu, pentru ca ea s-a impacat cu destinul ei.

    Naminoue-sama, cea care mi-a zambit cand m-a vazut, se impacase cu faptul ca-si sfarsise viata odata cu Mikura-sama. Dar eu nu am putut accepta aceeasi soarta.

    — Mikura-sama e aici?

    — Nici ea nu este.

    — Unde s-au dus amandoua?

    Zeita Izanami a aratat in sus.

    — Probabil ca slujesc in ceruri, unde sunt zeii.

    M-am uitat nedumerita la ea.

    — Dar    dumneavoastra, zeita Izanami, de ce sunteti aici, si nu in ceruri?

    — Pentru ca mi s-a spus sa conduc Taramul Mortilor, mi-a raspuns ea taios.

    — De ce?

    — Pentru ca Izanaki, sotul meu, mi-a venit prea tarziu in intampinare. Si pentru ca si-a incalcat juramantul. La fel ca tine, Namima, si eu ii port pica sotului meu.

    Nu intelegeam nimic. Nu stiam istoria vrajbei dintre zeita Izanami si zeul Izanaki si nu-mi era clar nici daca-mi era ingaduit sa o slujesc. Ma opusesem destinului de miko a intunericului si incalcasem si legea insulei.

    — Zeita Izanami, ati spus ca sunt indreptatita sa fiu aici pentru ca sunt o miko a intunericului. Dar eu am nascut un copil. Numai si pentru atat nu mai sunt demna sa fiu o miko.

    Zeita Izanami isi arcui un pic coltul gurii in ceea ce ar fi vrut sa fie un zambet.

    — Tocmai pentru ca ai nascut esti potrivita sa ma slujesti. Vezi tu, moartea mea e foarte legata de nastere. Am murit tocmai din cauza ca am nascut.

    — Intr-adevar? Pe mine sotul m-a omorat dupa ce am nascut copilul.

    — Of, Namima, mi-e mila de tine. Ce mi s-a intamplat mie e poate un caz mai fericit decat al tau. Dupa ce am nascut copilul si am murit, sotul meu nu s-a impacat sa nu ma mai vada, asa ca a venit pana aici. Abia apoi ne-am despartit.

    Am ascultat muta vorbele zeitei Izanami, care murise probabil cu mult, mult timp in urma. Avuseseram amandoua un tragic destin. Mi se parea insa ca fusesem scufundata in intuneric fara sa stiu ce s-a intamplat si de ce trebuie sa sufar. Exista oare vreo cale de a scapa de toata mahnirea aceasta?”