Traducerea romaneasca a eseului despre cruce a lui Vintila Horia este o surpriza de trei ori placuta. Inainte de toate, asa cum suntem obisnuiti la acest autor de exceptie, avem in fata ochilor nu atat un exercitiu de eruditie, ceea ce nu exclude o impresionanta incursiune culturala, cat unul de cugetare. Suntem invitati in gradina interioara a unei gandiri cautatoare. In mijlocul exceselor rationaliste ale epocii in care traia si pe care noi o mostenim fara a fi cu nimic mai intelepti, mai prudenti, martor direct la transformarea ratiunii in barbarie, cunoscand personal cele doua dictaturi ale secolului XX, lamurit definitiv ca entuziasmele tineretii au fost amagiri, depasind irevocabil orice inclinatie catre extreme, convins in cele din urma ca toate ofertele de mantuire terestra sunt in esenta diabolice, inrobind si ucigand omul pe criterii de rasa sau de clasa – Vintila Horia ajunge la maturitatea etica si estetica deopotriva. Preocuparea teologala traduce aceasta limpezire caracterizata nu de cunoasterea specifica celor informati, exteriori datelor pe care le detin pentru o vreme, ci de pasiunea aprofundarii celor descoperite interior, in intimitatea sufleteasca.