Un text inedit al lui Jean-Francois Lyotard care incearca sa raspunda la o intrebare simpla „De ce sa filosofam?” Cartea apare in limba romana in traducerea lui Ciprian Mihali si a Leliei Marcau, la doar un an de la aparitia editiei in limba franceza. Datorita conciziei pedagogice cu care este scrisa, cartea de fata reprezinta o lectura obligatorie atat pentru cei care studiaza filosofia, catsi pentru cei pasionati de filosofie, in sens larg.

 

Intrebandu-ne nu: „ce este filosofia?”, ci „de ce sa filosofam?”, punem accentul pe discontinuitatea filosofiei cu ea insasi, pe posibilitatea ca filosofia sa fie absenta. Pentru cei mai multi dintre oameni, pentru cei mai multi dintre voi, filosofia e absenta din preocuparile lor, din studiile lor, din viata lor. Iar pentru filosoful insusi, daca ea are nevoie sa fie reamintita, reasezata la locul ei, este pentru ca ea dispare, pentru ca‑i scapa printre degete, pentru ca se scufunda. Atunci de ce sa filosofam, in loc sa nu filosofam? Adverbul interogativ de ce desemneaza, cel putin prin cuvantul de, nenumarate nuante de complement sau de atribut; dar aceste nuante se aduna toate in acelasi gol, cel produs de valoarea interogativa a adverbului. Aceasta valoare ofera lucrului chestionat o pozitie neasteptata: ca s‑ar putea sa nu fie ceea ce este, sau sa nu fie deloc. „De ce” poarta in el aneantizarea a ceea ce chestioneaza. In aceasta intrebare sunt admise dimpreuna prezenta reala a lucrului interogat (luam filosofia ca un fapt, ca o realitate) si absenta lui posibila, exista in ea deopotriva viata si moartea filosofiei, avem filosofia si n‑o avem. - Jean-Francois Lyotard

 

Filosofia este, pentru Lyotard, in 1964, si un praxis, asa cum psihanaliza este, pentru Freud, si o clinica. Important este ceea ce lipseste vietii sociale, nu pentru a se reconcilia, ci pentru a se justifica. Chiar daca „lipsa absoluta”, careia Marx i‑a degajat structura sub numele de „proletariat”, poate sa fie insuportabila, ea nu indica „ceea ce doreste cu adevarat societatea”, spre deosebire de ce pretinde marxismul oficial. Trebuie deci sa dam dreptate opacitatii acestei dorinte, sa‑i frecventam tacerea si sa ne riscam in incercarea de a‑i explicita sensul latent, tacit, prezent deja in ea, ratacind in raporturile dintre oameni. Daca Lyotard consacra ultima din aceste patru conferinte „filosofiei si actiunii” este pentru ca responsabilitatea filosofica fata de lipsa este indisociabila de datoria politica fata de lume, pentru ca ele sustin impreuna pariul convertirii tacerii in cuvant, a pasivitatii in actiune. - Corinne Enaudeau

 

Jean-Francois Lyotard (1924-1998). Filosof francez post-structuralist, cunoscut mai ales pentru influenta lucrare Conditia postmoderna (1979), carte care anunta sfarsitul modernitatii datorita epuizarii strategiilor sale de legitimare prin recursul la metanaratiuni. Dupa obtinerea licentei in 1950, a fost timp de zece ani profesor in invatamantul secundar, apoi a predat filosofia la mai multe universitati franceze si americane. In anii ‘60 a desfasurat o intensa activitate militanta in jurul revistei Socialisme ou Barbarie (impreuna cu Claude Lefort, Cornelius Castoriadis etc.) Opera lui Lyotard trateaza o gama larga de subiecte cu tematica filosofica, dar si politica sau estetica, fiind caracterizata printr-un pronuntat experimentalism stilistic. Filosofia lui trece prin trei mari perioade: fenomenologica – incluzind scrierile de tinerete – influentata de Husserl (La phenomenologie, 1954); libidinala – perioada intermediara – preocupata in special de Marx si Freud (Derive a partir de Marx et Freud, 1973; Economie libidinale, 1974), culminind cu lucrarile de maturitate si de batrinete centrate pe analiza modernitatii si postmodernitatii (Le postmoderne explique aux enfants, 1988; L’inhumain, 1988; Misere de la philosophie, 2000)