„Unui nume ii dai viata pomenindu-l. Numele cheama de indata sufletul pe care-l desemneaza; de aceea pomenirea unui nume are o semnificatie atat de adanca." A invoca numele unei persoane inseamna a o face prezenta efectiv. A face un lucru in numele cuiva sau a chema pe cineva dupa numele sau sunt acte care presupun o relatie dialogica, directa. Numele este cheia persoanei; a pomeni numele cuiva inseamna a te aseza in prezenta lui.

Numele este o chintesenta a persoanei, iar persoana, cu toate particularitatile si energia ei, este prezenta in nume. In traditia vechi-testamentara, ca si in culturile antice pagane, exista o stransa legatura intre sufletul cuiva si numele acestuia. In societatile antice, valoarea magica atribuita cuvantului apare ca oforta particulara in numele care desemneaza persoana.

Pentru omul primitiv, numele este atasat inseparabil de fiinta desemnata, in asa masura incat el isi ascunde numele adevarat fata de necunoscuti pentru a se feri de vraji. Numele in sine era investit cu puteri speciale; se credea ca numele poate exercita o influenta modelatoare asupra caracterului si destinului copilului.

In crestinism numele se elibereaza de conotatiile magice si superstitioase pagane. Numele in sine nu mai exercita fatalul determinism asupra destinului uman. Numele unui sfant sau un nume care-L invoca pe Dumnezeu nu are nici o semnificatie sau putere fara o participare constienta la realitatea evocata. A chema numele lui Dumnezeu presupune deschidere fata de iubirea Lui, a te oferi ca jertfa vie in mainile Lui. Fara aceasta participare si constientizare, numele ramane simpla eticheta cu rol de identificare.