„Dupa un debut foarte promitator la Universitatea din Cluj (mutata la Sibiu dupa cedarea nordului Transilvaniei in 1940) si revenirea sa in prim plan – politic si intelectual – intre 1945 si 1947, Zevedei Barbu a disparut de pe scena intelectuala, culturala si universitara romaneasca dupa ce si-a abandonat postul de consilier principal de la ambasada noii Republici Populare Romane din Londra.

    Fostul student al lui D.D. Rosca, devenit mai apoi un colaborator foarte apropiat al lui Lucian Blaga, a reinceput in Anglia o a doua cariera universitara si de cercetator in diverse domenii ale stiintelor sociale, in istorie si filosofie.” (Michael Finkenthal)

 

    „Inainte de a descrie procesul de consolidare a structurilor mele mentale sau intelectuale, cum s-ar spune astazi, m-as opri inca putin asupra unor detalii legate de cele relatate pana acum. In primul rand, as dori sa observ ca ar fi fost de mirare ca o asemenea crestere intelectuala si morala sa nu aduca cu sine, si ca efect secundar, sa nu creeze un spatiu al iluziilor - deziluziilor, unul al lui „pride and prejudice”, pentru a parafraza un titlu celebru. Pentru a incepe cu „mandria", sora mea Iuliana a fost cea care m-a numit prima „mutul familiei" si porecla a prins. Desigur, nu din cauza primilor mei doi ani de mutenie, ci mai degraba din cauza faptului ca mai tarziu, atat in anii cat si in cei ai adolescentei, am ramas un introvertit (in copilarie petreceam ore intregi jucandu-ma singur cu jucariile cumparate sau confectionate de mine insumi). Mi-ar face mare placere sa pot pune aceasta tacere a mea pe seama unui caracter introspectiv-meditativ, dar cred ca mai degraba ea se datora uneilngamfari nu intotdeauna bine disimulata: imi placea sa citesc si acest lucru imi dadea un sentiment de superioritate. Nu e de mirare ca „mutenia" mea a fost interpretata, atunci ca si mai tarziu, ca un semn de trufie. Unii si-au inchipuit ca acest comportament era rezultatul unor intamplari neplacute din trecutul meu. La scoala, spre exemplu, ramaneam de multe ori incremenit intr-o tacere atent si incordata; intotdeauna meditativ, preferam sa nu ridic mana. Doar o singura data s-a intamplat altfel; cand nimeni in clasa nu a fost in stare sa raspunda la intrebarea „care este capitala Norvegiei?", invatatorul a suflat incet: Stockholm. Deodata, parca independent de mine insumi, vocea mea s-a facut auzita strident: Oslo. Am fost dat afara din clasa si la sfarsit de an am avut o medie mai mica decat in anii precedenti deoarece la purtare am primit nota sase.”