Omul lui Aristotel are parte de cateva imprecizii fructuoase. Mai intai, limba si gandirea lui spun cum este lumea. Ele spun ca este mereu variabila, dar numai sub forma unor compusi din forme si materii. De aceea, limita de rostire si cunoastere a omului este compusul, sub forma propozitiilor sau a conceptelor. Pentru ca toti compusii lui sunt supusi devenirii, limba si gandirea pot descrie aceasta devenire. El spune despre fiecare lucru ca este "ceva ce era pentru a fi", adica o forta de a da la iveala ceva in care ea insasi apare. Variatia acestei deveniri are loc, in lumea pe care o cunoaste omul, dupa zece moduri principale, iar limba si gandirea noastra numesc zece mari predicate, care corespund acestor variatii. Folosirea lor atesta, de fapt, o mare imprecizie: avem nevoie de ele pentru ca nu putem numi lucrurile care ne apar inainte dintr-o singura privire, dintr-o strafulgerare a mintii menita sa surprinda inima diferita a fiecarui lucru, care ne ramane pana la urma ascunsa. Aceasta imprecizie este fructuoasa pentru ca ne duce la adevar, dar ea ramane o imprecizie prin numeroasele aproximatii pe care le facem pentru a ajunge acolo. Lumea nu ramane, pentru omul lui Aristotel, nici una, nici multipla, ci omul este orientat spre surprinderea trecerilor necontenite de la unu la multiplu, printr-o neobosita descoperire a intermediarilor: judecata intre colectia de pareri particulare si intuitia universalului, iar intre judecati, termenul mediu al rationamentului. - Alexander BAUMGARTEN