Dupa prima noastra intalnire, s-a intamplat ceva neasteptat. Stand de vorba, ne-am pomenit prinsi in complicitatea pe care o crea insusi dialogul nostru. A inceput sa ne placa jocul nostru. Mircea Ivanescu s-a lasat impins, pentru o ultima oara, pe coridoarele vietii lui, lasandu-mi senzatia ca i-am prilejuit o mare si finala recapitulare a ei. si ca, intr-un fel nerostit, imi era recunoscator pentru asta. Iar eu, la randul meu, urmandu-l pe drumul pe care i-l deschideam prin intrebarile mele, eram fascinat de ceea ce vedeam si, mai ales, de felul in care el se vedea pe sine. - Gabriel LIICEANU