Intre 1860 si 1910, asadar intr-o perioada care e considerata unanim perioada modernizarii tarii noastre, o elita intelectuala si profesionala construieste in rapoartele sale o alta Romanie: Romania medicilor. Imaginandu-si o Romanie ideala, dupa chipul si asemanarea tarilor apusene in care isi facusera studiile, medicii romani din sistemul sanitar descopera ca arhaica lume rurala nu ii primeste prea bine, fiindca isi are tamaduitorii sai, care practica o medicina alternativa, ca principiile alimentatiei stiintifice si ale igienei moderne se impun cu greu sau aproape deloc din cauza obiceiurilor stravechi. Oricum dramatica, starea medicala a Romaniei e infatisata in culori si mai sumbre de medicii romani cazuti in capcana prejudecatilor care, de fapt, bantuie la acea vreme si prin tarile pe care le considera cu adevarat civilizate. Medicii vorbesc de suferinte endemice, de sifilis, de oftica, de pelagra si de alcoolism ca si cum aceste boli ar duce la pieirea iminenta a natiunii. Mai mult, analizand statisticile recrutarii, se inspaimanta de spectrul unei degenerari absolute a poporului roman, in timp ce alte etnii, si mai ales evreii, ar fi gata sa-i ia locul. O lectura necritica a rapoartelor medicale ar lasa impresia unei iminente apocalipse demografice. Constantin Barbulescu, care e si istoric, e si etnolog, e si sociolog, isi asuma aceasta dificila sarcina si discerne, cu instrumentele celor trei discipline, intre realitate si reprezentare ideologica, retusand, cu nuante mai fine, adevarata Romanie a medicilor.