Faptul ca lumea imi pare absolut ireala naste in mine sentimentul grotescului, al deriziunii. Dar lumea asta prea usoara, prea goala, poate oprima, sufoca. Obiectele se amesteca, prolifereaza la nesfarsit invadand totul; refuzul conditiei umane il va conduce, pas cu pas, pe Jacques la supunerea cea mai desavarsita. El, cel ce refuzase sa se cufunde intr-o lume decazuta, va sfarsi prin a se lasa prins in capcana existentei, se va multumi cu o anume liniste biologica.

Scaunele sosind cu toata viteza, din ce in ce mai repede, constituiau imaginea centrala, aceasta exprima pentru mine vidul ontologic, un soi de vartej al vidului. Pe aceasta imagine initiala, pe aceasta prima obsesie s-a grefat o povestire, cea a celor doi batrani care sunt, ei insisi, pe buza neantului, care au avut necazuri intreaga lor viata. Insa povestea lor e destinata numai sa sustina imaginea initiala, fundamentala, care da semnificatie piesei. - Eugene Ionesco