Eseurile eretice ofera o perspectiva fenomenologica de sorginte heideggeriana asupra istoriei Europei, incepand, intr-o masura oarecum cronologica, cu vechea Mesopotamie si ajungand pana in perioada europeana moderna.

Din punctul de vedere al lui Patocka, natura este un construct strain, iar istoria, care a inceput ca o cautare a unui sens superior, sfarseste prin a fi un element de consum ce se autoperpetueaza. Patocka explica modul in care Europa s-a indepartat de mostenirea sa greaca pentru a cauta mai curand puterea decat adevarul, faramitandu-se in subdiviziuni etnice, si apoi felul in care Iluminismul a deplasat Europa de la o orientare etica la una materiala.

„Ce reprezinta istoria in cadrul fenomenologiei? Fenomenologia este stiinta despre structura nu atat a existentului, cat a modului in care se manifesta existentul si de ce se manifesta asa cum ni se manifesta. Istoria nu poate fi nimic altceva decat scheletul indispensabil al acestei manifestari, al manifestarii existentului. Aceasta manifestare poate fi desavarsita numai prin aparitia, prin dezvaluirea naturii sale proprii − aceasta este filozofia, dar nu o filozofie anume, ci filozofia ca proces.” - Jan Patocka
Fragment din cartea "Eseuri eretice despre filosofia istoriei" de Patocka

Conceptul de valoare este important in contextul nostru printr-o anumita latura a sa — cea care se prezinta ca ceva de sine statator, ca un existent pozitiv, care este ceea ce este in toate imprejurarile. Ideile de frumos si de bine la Platon sunt ceea ce „face" ca orice existent sa fie frumos si bun in masura in care participa la ideea de bun sau frumos. Existentele pot fi problematice, dar ideile niciodata. Continutul de sens al existentului este astfel garantat, chiar daca uneori poate suferi o devalorizare.
Continutul de sens al existentului este intact atat timp cat valorile insesi raman neproblematice, indiferent ca sunt intelese ca la Platon, ca ceea ce confera sens existentului, sau ca in teologia neoplatonica crestina unde deriva din perfectiunea lui Dumnezeu Creatorul. In masura in care valoarea este inteleasa ca sursa obiectiva a continutului de sens, iar ideea sau Dumnezeu ca ceea ce confera sens lucrurilor, actelor omului si evenimentelor, avem posibilitatea sa explicam experientele referitoare la pierderea sensului ca defectiuni nu ale celui care confera sens, ci ale celui caruia ii este conferit. Este un avantaj care functioneaza ca un dig impotriva nihilismului sensului. Exista insa si un punct slab, si anume necesitatea de a recurge la concepte metafizice, in timp ce sensul si pierderea lui sunt fenomene care tin de experienta concreta. Recursul la metafizica inseamna sa consideram sensul drept ceva dat si sa renuntam pentru totdeauna la intre barea cum a aparut el (nu din punct de vedere temporal-empiric ci structural-filosofic).