Vindecarea prin iertare
(Duminica a VI-a dupa Rusalii; Matei 9, 1-8)
Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea Sa. si iata, I-au adus un slabanog zacand pe pat. si Iisus, vazand credinta lor, a zis slabanogului: indrazneste, fiule! Iertate sunt pacatele tale! Dar unii dintre carturari ziceau in sine: Acesta huleste. si Iisus, stiind gandurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre? Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele, a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. si, sculandu-se, s-a dus la casa sa. Iar multimile vazand acestea, s-au inspaimantat si au slavit pe Dumnezeu, Cel care da oamenilor asemenea putere.

Paralizia sau intr-o denumire veche slabanogeala poate fi tradusa printr-o forma cumplita a lipsei de iertare. Iertarea, cuvant sfant, formula magica, tremura pe buzele greierilor in zi de vara si lipseste enorm oamenilor, in orice zi. Iertarea, punct final al oricarei rautati, este adevarata plugarie a sufletului. Pacatele ne slabanogesc (paralizeaza) sufletul. Oricata liniste am dobandi, oricata rugaciune am plamadi, oricata bogatie am acumula, fara iertare suntem niste vesnic agitati, niste rai, niste saraci, sau altfel spus, nimic nu suntem. Fara iertare, sufleteste, nu putem face roade, - trupeste, nu putem iesi din intunericul mormantului. Fara iertare ne rupem de Trupul lui Hristos (Biserica), lumea devenindu-ne temnita, iar trupul permanent mormant. Iertarea este axul comuniunii si apa vie care izvorasc din credinta, curajul cel adevarat si sfant. Vazand credinta lor, Mantuitorul i-a zis slabanogului din Capernaum: indrazneste, fiule, iertate fie pacatele tale! Iata, prin iertare dobandim acest minunat grad de rudenie numit filiatie. Imaginati-va, cati parinti si cati copii putem avea prin iertare, deoarece astfel devenim fii ai celor care ne iarta si parinti ai celor pe care ii iertam. Avem nevoie de iertare precum randunelele au nevoie de cer. Ceea ce pentru Biserica este act sfant si tamaduitor, pentru stiinta (pentru lumea carturarilor) poate fi o blasfemie. Iertarea nu face deosebire, ea uneste; iertarea nu margineste, ea elibereaza; iertarea nu faramiteaza, ea aduna si preface ura in iubire, suferinta in bucurie, invierea in taram al vesniciei.
De ce cugetati cele rele in inimile voastre? – este intrebarea pe care Iisus ne-o adreseaza noua, celor care vrem sa fim cu orice pret carturari, noua celor care nu mai putem ierta, avand sufletele impietrite. De cate ori spunem parca as avea o piatra pe suflet, de atatea ori sa ne amintim cate sanse de a ierta am irosit in viata. Pietricica langa pietricica, sufletul ne atarna greu acum, asemenea unui bolovan. Iertarea, ca vindecare, ca ridicare si ca intoarcere acasa, este puterea Filui Omului dar si puterea pe care Dumnezeu o da oamenilor.
Iertarea are trei fete (chipuri) ale aceleiasi cuprinderi: a ierta, a te ierta si a fi iertat, aceste chipuri nu pot hotari decat impreuna. A nu-ti putea ierta niciodata ce ai facut inseamna a nu trece dincolo de pacat. si cei mici si cei mari au nevoie de iertare. Avva Sisoe, intrebat fiind de vecinul sau: daca parintele care este pus sa ne povatuiasca va rataci calea este trebuinta sa-i zicem ceva?, - a raspuns: nu, doar sa-l iertam si sa asteptam sa se faca ziua in sufletul lui. Atunci, el ne va zice: iertati-ma, parintilor, am ratacit!
Iertarea, ca impartasanie, este umbletul nostru prin vesnicie in toate actele mantuitoare exista o ordine: intai este iertarea si apoi vindecarea. Dar acestea si altele asemenea acestora se savarsesc intrand in corabie. Iertarea si vindecarea, pentru ortodocsi, sunt doua ipostase ale mantuirii, ca unic tel al acestei vieti.
si, precum prin Botez intri in Biserica, numai aici poate fi posibila cresterea, in afara Bisericii nu exista iertare si vindecare, decat, eventual, ca simple acte juridice sau medicale, dar deloc mantuitoare.
Omul, ca fapt existential de relatie si de comunicare, este o persoana. Persoana are nevoie de iertare si trebuie sa ierte; are nevoie de vindecare si trebuie sa vindece.
Iertarea si vindecarea pot fi savarsite numai in relatie cu celalalt, cu ceilalti si cu Dumnezeu.
Daca aceasta relatie data de credinta nu exista, iertarea si vindecarea raman vorbe in vant. Daca nu iertam, anulam Rugaciunea Domneasca, intoarcem pe dos cererea: si ne iarta noua gresalele noastre...
Parintele Nicolae de la Rohia vorbeste de trei feluri de iertare: a gresitilor (simpla, insotita de uitare), a celor carora noi le-am gresit (pe cat de complexa si ciudata pe atat de logica) si a noastra insine (insotita de rugaciune, prin nepastrare a pacatului in cugetul nostru).
Deasupra acestor trei moduri de iertare, exista iertarea pe care Hristos o da permanent: de la jertfa de pe Sfanta Cruce (Doamne, iarta-i pe ei, ca nu stiu ce fac) pana la scaunul de spovedanie, prin harul cel dat sfintilor sai ucenici si apostoli.
Iertarea este, in esenta, un atribut dumnezeiesc, la oameni aparand ca proba a primirii, a conlucrarii cu harul Dumnezeiesc. A ierta este, in istorie, un verb pe care rareori am stiut a-l conjuga intr-un mod corect, adica deplin.
Sfantul Ambrozie spunea ca doar cel care iarta recunoaste ca este OM.
Biserica este plina de oameni, de persoane, este nu doar una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca ci si iertatoare si vindecatoare.
in Biserica, omul, in prezenta omului, trebuie sa fie iertator si vindecator. Comuniunea aceasta exista si dincolo de moarte: la pomenile noastre mirosul de tamaie este si o mireasma de iertare si vindecare.
Vazand iertarea si vindecarea slabanogului din Capernaum, multimile au slavit pe Dumnezeu, Cel care da oamenilor asemenea putere.
Firesc, ne intrebam: care putere?
si raspundem in acelasi fel: aceea de a ierta si vindeca. Da!