• Premiul Edgar

Unul dintre cele mai bune romane YA din 2016 conform Entertainment Weekly, Booklist, The New York Public Library

 

Amsterdam, 1943. Hanneke procura si livreaza marfuri de pe piata neagra,le ascunde parintilor ingrijorati adevarata natura a ocupatiei sale si-n fiecare clipa e cu gandul la iubitul ei ucis pe front cand nemtii au invadat tara. Dupa o livrare obisnuita, o clienta ii cere ajutorul. Asteptandu-se ca doamna Janssen s-o roage sa obtina carne sau cafea veritabila, Hanneke este socata sa auda ca i se cere sa gaseasca o adolescenta evreica evaporata ca prin farmec din camaruta unde batrana doamna o ascundea. Initial, Hanneke nu vrea sa se implice intr-o misiune atat de periculoasa, dar este atrasa curand intr-un paienjenis de mistere si de descoperiri uimitoare care o conduc in interiorul Rezistentei, ii deschid ochii in fata masinariei de razboi naziste si o obliga sa actioneze.

Fata cu palton albastru este un roman extraordinar despre curaj, durere si dragoste in niste vremuri imposibile.

 

O carte minunat scrisa, cu o eroina pe care n-o s-o uitati prea usor. - The Guardian

 

Palpitant si inteligent. Contextul istoric este redat cum numai un expert ar fi putut s-o faca. - The Washington Post

Fragment din volumul "Fata cu palton albastru" de Monica Hesse:
 

"Ollie ma mai scutura o data de umeri, pe urma imi da drumul si-si trece degetele prin par.

- Pierdem, Hanneke, zice el incet. Oamenii dispar din ce in ce mai repede, trimisi in Dumnezeu stie ce iad. Unul dintre primele transporturi? Familiile deportatilor au primit carti postale de la fiii si fratii lor, anuntand ca sunt tratati omeneste. Apoi familiile au primit instiintari de la Gestapo cum ca barbatii au murit din cauza unei epidemii. Gasesti vreun sens in asta? Barbati tineri, sanatosi - mai intai trimit vesti ca sunt bine, sanatosi, iar apoi, dintr-odata, sunt morti! Acum nimeni nu mai trimite niciun fel de carte postala.

- Crezi ca toti evreii sunt ucisi? intreb eu.

- Iti spun ca nu stim ce sa credem, care e adevarul. Tot ce stim este ca fermele si podurile caselor stau sa plesneasca de gramada de onderduiker-i. Tara nu mai are tainite pentru cei disperati sa se ascunda. E nevoie de ajutor, de mai mult ajutor - iute, de la cei care ocupa pozitii strategice, ca tine.

- Tu nu ma cunosti, suier eu. Sunt lucruri in legatura cu mine pe care, daca le-ai stii, nu ai...

- Ssst! mi-o taie el.

Dau sa protestez, dar el isi duce un deget la buze. Tot corpul i-a intepenit si si-a ciulit urechea, ascultand ceva. Acum ca aud si eu, am inlemnit amandoi: strigate in germana, la distanta, dar apropiindu-se din ce in ce mai mult. Plansete inabusite, pasi dezordonati pe pietrele de caldaram. In zilele astea, astfel de zgomote nu pot sa insemne decat un singur lucru. Ollie intelege si el in acelasi timp:

- O razie.

Zgomotele se apropie. Ni se intalnesc privirile, cearta aflata in fasa e data uitarii. El isi ridica bratul si trage in sus frenetic maneca hainei. Nu inteleg ce face pana nu bate cu degetul in cadranul ceasului si-mi arata ora. Am pierdut atata timp discutand in contradictoriu pe strada, incat suntem pe punctul de a depasi ora pana la care circulatia e permisa. Astazi suntem amandoi pe jos si eu mai am un kilometru si jumatate pana acasa.

Nu ne putem lasa descoperiti, nu in toiul raziei, cand soldatii sunt deja periculos de imbatati de putere.

- Pe aici! latra un soldat.

Vocea ii e amplificata de pavaj.

- Misca!

Vocea se aude imediat dupa colt. Soldatul si prizonierii lui pot aparea in orice moment pe strada noastra.

- Trebuie sau... incepe Ollie.

- Pe-aici!

Il apuc din reflex de mana si-l trag inspre o straduta laturalnica. O parcurgem rapid si dupa aceea cotim pe alta alee dosnica si apoi pe alta. O data in viata sunt recunoscatoare pentru planul stradal intortocheat al Amsterdamului.

Langa mine, Ollie pare sa mearga relaxat, dar partea de sus a corpului sau e incordata si ne intelegem prin gesturi, ignorand strigatele ce continua sa se auda cateva strazi mai incolo. Amandoi avem palmele umede de sudoare.”