In prezent sef de catedra la `Departamentul de limbi si literaturi romanice` de la Universitatea din Chicago, Toma Pavel – stabilit in Occident din 1970 – este un nume de notorietate in domeniul cercetarii lingvistice, al stilisticii, dar si al esteticii.
Volumul Fragmente despre cuvinte, publicat in 1968, este singurul titlu aparut in tara inainte ca autorul sa se stabileasca in Occident. Cartea are drept motto cateva cuvinte din romanul lui Raymond Queneau, Zazie in metrou: `Pourquoi qu`on dit des choses et pas d`autres`, iar tema centrala poate fi redusa la axioma `Vorbesc, deci exist`.
Avand ca suport o fundamentata argumentatie lingvistica, cartea este un eseu filosofic care radiografiaza fara menajamente structura unei societati bolnave in care privarea de libertate e carenta majora ce declanseaza, in lant, procesul de alienare, specific comunismului.
    Fragment din volumul "Fragmente despre cuvinte" de Toma Pavel:

    “Vorbirea noi sintem cei care o infaptuim, fiecare dupa chipul si asemanarea sa. Dar cuvintele subzista indiferent de spusele sau de tacerea noastra, pe care le influenteaza de sus, ca luna mareea. Fiinta limbajului! Ea nu este pur si simplu una, oscilind intre potentia sistematica si actul vorbirii. Sigur, limba, ca „langue", foarte concret privita, are un aspect sistematic, un schelet care fi permite sa se miste: de unde si rostul gramaticilor. Dar vorbirea vie e cu totul altceva: e ca insasi miscarea repede si fascinanta a umbrelor pe peretele pesterii, creindu-si in fiecare clipa daca nu o forma, cel putin o formula noua, evoluind de fiecare data altfel, sprijinite pe curgerea timpului. Si, in partea cealalta, departe, in tinutul insorit, se misca linistite Cuvintele, care dainuie mereu egale lor inselor, indiferent de noi. Astfel ca ajung sa ma intreb: cuvintele ne sint intr-adevar date, sau noi sintem dati cuvintelor?
    Obosit de departarea cuvintelor, incerc uneori sa fug de ele. Dar natura nu este intotdeauna refugiul potrivit, pentru ca simt in ea aceeasi putere ametitoare care ma seaca la inima in ceasurile blestemate ale pasiunii. In schimb, cred pentru o clipa ca obiectele din jur ma vor linisti: masa, paharele, covorul, vasul cu flori. Iau cirpa de praf si sterg prin camera. Imi spal citeva rufe, apoi merg la bucatarie si clatesc vasele lasate murdare de tata dupa micul dejun. E un lucru foarte placut sa ai de-a face cu obiectele, si sa le speli, sa le faci curate, seamana putin cu sa le faci pur si simplu. Dar nu trece prea multa vreme si imi dau seama ca m-am inselat. Spalind o ceasca o refac ca ceasca. Ea era ceasca, era obiect, si cind era murdara. Dar curata e parca „mai" ceasca decit inainte. La fel si cu facutul unui obiect. Am vazut multe scaune, unele mai bune, altele mai proaste, unele atit de urite si de incomode, incit se puteau numi „scaune" numai cu un mare efort al bunatatii. Numi. Aici e totusi cheia: toate scaunele sint scaune, sint obiecte, pe oricare din ele pina la urma se poate sedea. De ce insa unele sint „mai" scaune decit altele, asa cum ceasca spalata, stralucitoare, este „mai" ceasca decit cea cu zat de cafea pe fund? Diferenta nu vine din caracterul lor de obiect: scaunul rablagit si scaunul nou si comod sint la fel de „obiecte", cestile curate si murdare sint la fel de „obiecte". Diferenta vine din gradul in care aceste obiecte, egale la nivelul „obiect", au dreptul sa fie numite, la nivelul cuvintelor, cu numele lor.”