In evolutia gandirii europene obiectul central al esteticii a fost, timp de secole, conceptul de frumos. Astazi estetica  si critica evita sa ofere judecati mai ales asupra problemelor fundamentale. Frumosul este insa necesar ca mijloc de unitate si reconciliere a experientei fragmentare a secolului XX.

    Frumosul ofera un tip de limbaj obiectiv. El ne indreapta atentia asupra obiectelor naturale si artificiale. Din natura, omul isi extrage criterii ale frumosului si in acelasi timp frumosul impune o referire la natura. Exista o armonie prestabilita intre gustul omului si productiile naturii, pentru ca frumosul natural nu exista decat in noi. Legile fizice si biologice care guverneaza universul penetreaza in om, il organizeaza si fac ca el sa coincida cu aceste legi.

    Forta frumosului consta in puterea de a evoca perfectiunea absoluta. Frumosul artistic este considerat cristalizare a frumosului natural, pentru ca arta confera forma si stabilitate frumusetii mobile a regnului vegetal. Frumosul din natura, cu armonia formei specifica structurilor cristaline simple, dar si domeniului vegetal si configuratiei lumii animale, se desavarseste prin stabilitatea formei atemporale a artei. Prin urmare, arta nu este evadare din realitate, ci o integrare in ea.

    Andra Panduru este lector universitar la Universitatea Nationala de Arte Bucuresti, doctor in Estetica Artelor Plastice.

 

    „Ezitarile secolului XX 

 

    Vechea definitie a esteticii, ca stiinta a frumosului, tinde sa dispara. Ea se pastreaza razlet in putine aprecieri teoretice ale secolului XX. Definitia traditionala a esteticii este umbrita de o continua lupta, pentru intaietate, intre frumos si arta. Sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolulul XX este caracterizat prin eforturile facute in sensul definirii esteticii ca stiinta a artei. Moutsopoulos observa deplasarea preocuparilor estetice dln regiunea abstracta a conceptului de frumos catre regiunea concreta a realitatii artistice (172). Charles Lalo defineste frumosul ca reusita a artei. Croce prin radicalizarea subiectivismului ajunge la o totala respingere a frumosului natural, el considera ca frumosul nu are ce cauta in afara limitelor artei. Estetica germana are ca principala preocuparo artele. Max Dessoir abandoneaza judecatile asupra frumosului, considerand ca prin stiinta generala a artei se pastreaza un caracter stiintific, descriptiv si obiectiv, fara sa se ajunga la judecati dogmatice sau vag speculative.

    Arta inceteaza sa mai fie un microcosmos care reflecta macrocosmosul. Opera de arta devine expresia individualismului particular. Individualism exacerbat, care are ca efect seria de rupturi ce apar in conceptiile secolului XX. Eliberarea notiunii de opera de arta duce la abandonarea regulilor; judecatile estetice sunt inlocuite de fascinatia excesului. Secolul XX inaugureaza un alt mimesis. Important este interiorul, exteriorul nu mai conteaza. Emotiile artistului in fata naturii sunt importante, artistul trebuie sa priveasca in interior si nu in jurul sau. Opera de arta este imaginea subiectivitatii creatorului. Ea imita conditia umana si prin aceasta isi capata dimensiunea universala (173). Maurice Nedoncelle, in a carui estetica notiunea de frumos si de arta poarta o amprenta personala, considera artistul un demiurg. Nedoncelle cauta gradul de subiectivitate din opera si ajunge la concluzia ca se apropie de organizarea personala.

    Arta nu se mai justifica prin imprumuturi din exterior. Venturi considera motivele interioare mult mai importante. Valoarea artei este data de subiectivitatea artistului care pune in lumina forma.”