Fragment din romanul "Hotul de stele" de Lindsey Becker:
 

"Lordul Vidalia nu li se alatura pentru prima lansare a albinelor. Sanatatea i se subrezise atat de mult incat nu mai putea urca pe scari. Dormea tot mai mult si parea confuz pentru perioade lungi cand se trezea. Sirona era singura care-l mai putea ajuta acum, iar Honorine simtea, pe langa toate celelalte, apasarea starii sale inrautatite pe masura ce se apropiau de tarmul estic al Africii in cautarea Sagetatorului. Nu putea permite ca lordului Vidalia sa i se intample ceva inainte sa apuce sa-l revada pe Francis.

Carina era deja sub Marea de Eter, inapoi in atmosfera terestra cand Honorine iesi pe punte.

Eridan si Astraea stateau sub un palc de mesteceni langa balustrada cand Honorine se apropie impreuna cu Lux si un cos plin cu albine. Peisajul din fata lor era foarte diferit de ultimele locuri pe care le vizitasera. Intins pe toata lungimea orizontului era oceanul care se lovea de un tinut de valuri incremenite si rosiatice de gresie care intindeau pe kilometri intregi, inaltandu-se apoi in dune de nisip inalte ca niste munti.

- Unde suntem acum? intreba Honorine.

- In cel mai vechi desert din lume, raspunse Lux.

- Cum gasesti pe cineva aici? intreba Honorine, privind in sus si-n jos la coasta nesfarsita si pustie.

Nu existau case, nici drumuri sau orase. Se vedea doar un peisaj repetitiv de nisip si roca. Nu se gandea la arcas, ascuns undeva printre dune, ci la Francis, care probabil era de unul singur acolo.

- Mai intai, da-le drumul albinelor, spuse Lux, aratand cu botul catre cos. Nautilus e aici deja si trebuie sa-i distragem atentia.

- Poftim? zise Honorine uimita.

- I-am zarit nava in largul coastei cand am coborat de pe Eter, spuse Eridan. Am trimis o furtuna mica sa-l incetineasca, dar cel mai probabil va ajunge si el azi pe uscat.

- Ceea ce inseamna ca trebuie sa ne intoarcem pe cer inainte rasaritul soarelui, adauga Astraea. Esti gata?"