Cine tace in timpul unei convorbiri poate „sa dea de inteles“, adica sa ajute intelegerii in chip mai autentic decat cel care nu-si dramuieste cuvantul. A vorbi abundent despre ceva nu reprezinta defel o garantie pentru progresul intelegerii. Dimpotriva: vorbirea care nu se mai sfarseste acopera ceea ce este inteles si il aduce la o limpezime aparenta, in speta la incomprehensibilitatea trivialului. A tacea nu inseamna insa a fi mut. Dimpotriva, cine e mut are tendinta de „a vorbi“. Un om mut nu numai ca nu a dovedit ca poate tacea, dar lui ii si lipseste orice posibilitate pentru a dovedi asa ceva. Si cineva caruia, prin natura sa, nu ii sta in obicei sa vorbeasca, arata tot atat de putin precum cel mut ca el tace si ca poate sa taca. Cine nu spune niciodata nimic nici nu poate, la un moment dat, sa taca. Numai in adevaratul discurs e cu putinta tacerea autentica. - Martin Heidegger, Fiinta si timp (Editura Humanitas, 2003, p. 168)