Cartea lui Daniel Goleman a marcat o revolutie uluitoare in psihologie prin analiza importantei covarsitoare a emotiilor in dezvoltarea personalitatii umane. Studiul sau ne explica cum, atunci cand ne intelegem sentimentele, situatia in care ne aflam devine mai limpede. Descoperim chiar un nou mod de a privi cauzele bolilor care ne macina familia si societatea.
Preluand rezultatele cercetarilor asupra creierului si comportamentului, autorul propune extinderea conceptului de inteligenta. Este binecunoscut termenul de IQ - coeficientul care masoara inteligenta umana innascuta si care nu prea poate fi ameliorat pe parcursul vietii. O asemenea intelegere nu explica, de pilda, situatiile in care persoane cu un IQ mediu sau relativ scazut au cunoscut un mare succes.
De aceea, autorul a deschis calea unei psihologii care acorda un interes egal si inteligentei sentimentelor. Inteligenta emotionala (EQ) presupune in primul rand constientizare de sine, autodisciplina si empatie. Ea da seama de felul in care ne controlam impulsurile si sentimentele. Vestea buna este faptul ca inteligenta emotionala poate fi imbunatatita. Desi copilaria este extrem de importanta in punerea unor baze solide pentru dezvoltarea inteligentei emotionale, ea poate fi imbunatatita si cultivata inclusiv la varsta adulta.La zece ani de la aparitia primei editii in limba engleza, studiul inteligentei emotionale a capatat proportiile unui domeniu stiintific autonom in slujba caruia lucreaza un numar impresionant de cercetatori folosind cele mai avansate metode tehnologice. Astazi inteligenta emotionala se preda in scoli si universitati, competentele sale au devenit criterii de angajare sau de promovare in cariera, iar programele de educatie pe baza sa au devenit punctul de plecare in politicile sociale de prevenire a imbolnavirilor sau criminalitatii. Toate acestea au inceput in urma cu zece ani, de la formidabila carte a lui Daniel Goleman, Inteligenta emotionala.

 

Fragment:

"Modalită# de ridicare a moralului

Imaginaţi-va că mergeţi pe un drum necunoscut abrupt şi plin de serpentine în vreme ce afară este ceată. Dintr-odată, o maşină vă tâsneste în faţa la numai câţiva metri, distanta flind prea mică pentru a mai putea frâna la timp. Apăsati frâna cu putere până în podea şi derapati, maşina alunecând uşor spre cealaltă maşină. Constataţi că ea este plină de copii, un vehicul care îi duce la grădinită — şi asta cu o secundă înainte de a auzi cum geamul se sparge şi metalul se izbeşte de alt metal. Apoi, după ciocnire, se aşterne dintr-odată linistea, urmată de un plâns în cor. Reusiti să fugiţi la cealaltă maşină şi constatati că unul dintre copii zace nemişcat. Sunteti plin de remuşcări şi vă cuprinde o nesfârşită tristete din pricina acestei tragedii.
Un asemenea scenariu dureros a fost folosit pentru a-i face pe voluntarii din cadrul experientelor lui Wenzlaff să se emotioneze profund. Ei au încercat apoi să-şi scoată din minte această scenă, notându-şi gândurile aşa cum le veneau în minte în următoarele nouă minute. De fiecare dată când li se strecura în minte un gând despre tulburătoarea scenă, făceau un semn pe hârtie, pe măsură ce îşi notau ideile. În vreme ce majoritatea, odată cu trecerea timpului, se gândeau din ce în ce mai rar la această scenă tulburătoare, voluntarii mai deprimati au dovedit că ponderea gândurilor obsedante creştea, ba unii au făcut chiar referiri indirecte la acea scenă în gândurile lor, care se presupunea că ar fi trebuit să fi fost îndreptate spre altceva.
Mai mult, cei care aveau o înclinatie spre deprimare au folosit alte gânduri stresante pentru a-şi distrage atentia. După cum spunea Wenzlaff: „Gândurile se asociază mintal nu numai în functie de continut, ci şi în functie de starea în care se află persoana, de dispozitia ei. Oamenii au un întreg set de gânduri deprimante care apar cu mare repeziciune atunci când sunt trişti. Cei care se deprimă uşor au tendinta să-şi creeze retele foarte puternice de asociatii de idei între aceste gânduri, astfel încât ele sunt greu de suprimat de indată ce apare o proastă dispozitie. Culmea ironiei, cei deprimati folosesc tocmai un subiect deprimant ca să îşi ia gândul de la un altul de acelaşi gen, ceea ce stârneşte şi mai multe emotii negative.
O altă teorie susţine că plânsul ar fi modalitatea naturală de a coborî nivelul substanţelor chimice ce apar odată cu suferinţa. Sigur că uneori plânsul poate să ne scape de blestemul tristeţii, dar el poate şi să lase o anumită obsesie privitoare la motivele disperării. Ideea unui „plâns sănătos" este înşelătoare: plânsul care intăreşte meditarea asupra unei situaţii nefericite prelungeşte de fapt starea de disconfort. Distracţia reuşeşte să rupă lanţul care menţine acea gândire copleşită de tristeţe; unul dintre argumentele teoriei de bază conform căreia terapia şocurilor electrice este eficientă în depresiile grave este şi faptul că ea produce o pierdere a memoriei pe termen scurt — pacienţii simfindu-se mai bine pentru că nu-şi mai amintesc de ce erau atât de trişti. in orice caz, studiind tipurile de tristeţe, Diane Tice a descoperit că mulţi au susţinut că s-au indreptat spre diverse modalităţi de distracţie, cum ar fi cititul, televizorul şi cinematograful, jocurile video sau jocurile puzzle, dormitul, reveria — visatul la o vacanţă imaginară. Wenzlaff adăuga faptul că distracţiile cele mai eficiente sunt acelea care iţi schimbă starea — cum ar fi un eveniment sportiv palpitant, o comedie, o carte optimistă. (Atenţie însă: unele distracţii în sine pot perpetua starea de depresie. Studiile au arătat că aceia care se uită foarte mult la televizor sunt de obicei mai deprimaţi decât înainte să o facă!) "