Ceea ce ar fi trebuit sa fie un weekend distractiv si linistit undeva la tara capata proportii sinistre in acest thriller psihologic intunecat si plin de suspans.

    Nora este o scriitoare de romane politiste, care prefera sa stea retrasa. Cand o prietena pe care n-a mai vazut-o de zece ani o invita sa-si petreaca weekendul intr-o casa izolata din padure, Nora accepta fara prea mare entuziasm. Patruzeci si opt de ore mai tarziu, se trezeste intr-un pat de spital, grav ranita, dar in viata, si convinsa ca cineva a murit. Intrebandu-se nu „ce s-a intamplat?”, ci „ce am facut?”, Nora incearca sa puna cap la cap intamplarile din weekendul care a trecut. Pentru a afla raspunsul la toate intrebarile care o coplesesc, trebuie sa scoata din nou la iveala acele lucruri despre sine pe care le-ar fi vrut ingropate acolo unde e locul lor: in trecut.

 

    “Stau in pat, incercand sa pun ordine in valmasagul de ganduri din capul meu si dintr-odata se deschide larg usa, iar asistenta intra in rezerva impingand un carucior de spital.

    - Medicul vrea sa arunce o privire pe tomografii, incepe ea fara niciun preambul, dar a zis ca, probabil, dupa aceea o sa poti face o baie. Si ti-am adus micul dejun.

    - Spune-mi, incerc eu sa ma ridic in capul oaselor, sprijinindu-ma pe pernele care tot alunecau de sub mine. Spune-mi, politistii de-afara ma pazesc pe mine?

    Fata ei capata o expresie stanjenita, iar privirea i se indreapta o clipa spre dreptunghiul de sticla al usii, in timp ce-mi pune pe o farfurie de carton un bol cu fulgl de orez, in care toarna un pahar de lapte, iar apoi asaza alaturi o clementina.

    - Au venit sa investigheze accidentul, imi explica ea in cele din urma. Sigur or sa vrea sa stea de vorba si cu tine, dar numai cand o sa le dea voie doctorul. Le-am zis ca nu pot da buzna in spital la ora asta. O sa trebuiasca sa astepte.

    - I-am auzit...

    Am inghitit si am simtit o durere in gat, ca si ca ceva ar fi incercat sa scape — un scancet sau un tipat.

    - I-am auzit spunand ca a murit cineva...

    - Pfui! raspunde ea, inchizand sertarul caruciorulul o forta exagerata. N-ar fi trebuit sa te alarmeze, mai ales ca esti lovita la cap.

    - Dar e adevarat? A murit cineva? 

    - Nu pot sa-ti spun asta, n-am voie sa vorbesc despre alti pacienti.

    - E adevarat?

    - Te rog sa te linistesti, spune ea, ridicand mainile intr-un gest consolator indelung exersat, care pe mine ma face sa vreau sa tip. Nu-ti face bine la cap sa te agiti.

    - Sa ma agit? Unul dintre prietenii mei probabil a murit, iar tu imi ceri sa nu ma agit? Cine a murit? Pentru umele lui Dumnezeu, spune-mi cine! Si de ce nu pot sa-mi amintesc? De ce nu pot sa-mi amintesc ce s-a intamplat inainte de accident?"