Gasim la mari idealisti germani o incredere magnifica in puterea ratiunii umane si in posibilitatile filosofiei. Privind realitatea ca pe o manifestare de sine a ratiunii infinite, ei credeau sca destinul exprimarii de sine a acestei ratiuni poate fi reconstituit de catre reflectia filosofica. Acestia nu erau oameni tematori, care sa se ingrijoreze daca nu cumva criticii murmura pe seama faptuluii ca ei dau nastere unor efuziuni poetice, sub camuflajul eplauzibil al filosofiei teoretice, sau ca profunzimea si limbajul lor obscur sunt un pretext pentru lipsa claritatii in gandire.

Dimpotriva, acestia erau convinsi ca spiritul uman se regasise in cele din urma ca si natura realitatii era in fine limpede infatisata constiintei omenesti. Si fiecare dintre ei si-a format viziunea asupra universului cu o incredere impresionanta in adevarul ei obiectiv