Oamenii au inventat mereu taramuri imaginare de cercetat, de cucerit pentru a nu dezarma in fata ostilitatii vremurilor si a vitregiei sortii, de frica in fata maretiei coplesitoare si misterioase a naturii sau, pur si simplu, din preaplinul imaginatiei. Facand harta acelor taramuri, Umberto Eco ne invita la o calatorie prin aceste lumi, pentru a le urmari nasterea, evolutia si, uneori, disparitia. Istoria taramurilor si locurilor legendare este o carte fundamentala, in care se vor regasi nu doar intelectualii indragostiti de fantezii si studii medievale, ci si cei dependenti de legendele copilariei, aventurierii care, odata porniti in cautarea tarilor si paradisurilor imaginare, stiu ca nu doar destinatia este importanta, ci si calatoria in sine.

Fragment din volumul "Istoria taramurilor si locurilor legendare" de Umberto Eco:

"O ultima consideratie: hartile medievale nu aveau valoare stiintifica, raspundeau doar cererii de informatii fabuloase din partea publicului, cam in acelasi mod in care unele reviste cu hartie velina din ziua de azi ne demonstreaza existenta farfuriilor zburatoare, iar la televizor ni se povesteste ca piramidele au fost construite de o civilizatie extraterestra. Pe harta care se afla in Cronica din Nurnberg, datand tot din 1493, in afara de o reprezentare acceptabila din punct de vedere cartografic, mai sunt desenati si monstrii misteriosi despre care se credea ca locuiesc pe acele meleaguri.
Pe de alta parte, istoria astronomiei e bizara. Un mare materialist cum a fost Epicur cultiva o idee care a supravietuit mult timp si despre care vorbeste si Gassendi in secolul al XVII-lea, o idee prezenta in orice caz si in De rerum natura a lui Lucretius: Soarele, Luna si stelele, din multe ratiuni foarte serioase, nu pot fi nici mai mari si nici mai mici decat ni se infatiseaza simturilor noastre. Drept care, Epicur considera ca Soarele are un diametru cam de treizeci de centimetri. Si iata cum, daca unele culturi stravechi credeau intr-adevar in forma plata a Pamantului, multi dintre contemporanii nostri, in contradictie cu stadiul cunostintelor noastre istorice, inca mai considera ca anticii si medievalii credeau in Pamantul plat. De unde rezulta ca inclinatia spre legenda se gaseste mai mult de partea modernilor decat de cea a stramosilor lor. Ca sa nu pomenim de acei moderni si contemporani, mai multi decat s-ar putea crede (a se vedea Blavier 1982 si Justafre pentru o bibliografie care starneste rasul), care inca mai scriu carti impotriva ipotezei lui Copernic sau care, ca in cazul lui Voliva sustin ca Terra e un disc plat.