Cuvant la cuvintele ce vor urma
De foarte multa vreme am primit de la Dumnezeu un dar pentru care trebuie, mereu si mereu, sa-I multumesc: rabdarea ascultatorilor mei. si aceasta carte, alcatuita din conferintele tinute la Brasov, orasul fata de care spiritual si misionar am mari datorii neplatite pentru copilaria si adolescenta minunata pe care mi le-au ingaduit, dinaintea tinerilor si mai putin tinerilor mei prieteni in Hristos, este o carte crescuta din rabdarea lor. Obosit de zgomotul din jur, ranit nu de putine ori de neputinta de a oferi raspunsurile de care prietenii au  nevoie, atins de scenarita multora dintre criticii mei, rabdatorii mei umplu sala, ma obliga discret cu dragostea lor la dragostea rostirii mele. si adevarul acesta este. Ma bucura enorm prezenta lor, raspunsul lor de a fi impreuna.
Sunt concentrate in paginile cartii pe care va invit sa o rasfoiti macar, trei conferinte a caror oralitate m-am straduit sa o atenuez pentru a nu mai supara pe nimeni. Am remarcat ca aceste carti, pe care multi dintre colegii mei le incadreaza la maculatura, bucura pe acei care nu accepta ingradirea teologiei doar la preocupari academice. Multe din intrebarile puse din sala, unele fara nicio legatura cu subiectul tratat, arata ca, dincolo de emisia unei teologii subtiate de permanenta prelucrare a teologiei pre-existente, ca text si pretext pastoral, poporul are nevoie de mangaiere, in sensul apostolic al propovaduirii. Ca Dumnezeul cel Viu ne obliga sa descoperim acele parghii ale propovaduirii catehumenale, de alfabetizare asupra unor teme importante, in primul rand, pentru popor. Care de foarte multe ori nu contin preocuparile teologiei metodice, academice, scolastice. Devine tot mai greu sa parcurgi centrele universitare ale tarii, sa comunici cu pruncii academici ai marilor orase, daca nu le intelegi foamea dupa dragostea smerita, fara  ifose, dupa disponibilitatea de a sta cu ei, de a raspunde la of-urile lor, unele puerile, poate, dar arzatoare pentru mantuirea lor. Oamenii viitorului Bisericii si Neamului sunt fragili si dornici de bucurii duhovnicesti, care sa le stearga din grimasa de greata pe care cursurile false ori falsa vocatie profesorala a multora dintre cei care le vorbesc trei, patru ani, care-i examineaza la examene fara nicio finalitate in meseria lor viitoare, le-o aduce pe chipul adolescentei lor studioase. Personal cred, ca preot si universitar, ca facem extrem de putin pentru valorificarea tineretii lor in Biserica, in viata universitara vocationala. Uneori pare ca ne e frica de ei si de judecata lor. Uneori mi-e teama ca-i judec prea aspru, laolalta  cu toti ceilalti.
De cele mai multe ori am constiinta unui zambet larg. M-am descoperit prea teatral, ori bufon, ca sa citez din mai marii teologiei blogg-iste (noua forma a delatiunii anonime!). si cred sincer ca va veni o vreme cand va trebui sa ma maturizez, pentru a evita hohotele de ras care, de foarte multe ori, le starnesc in salile de conferinte. Dar voi mai fi eu, voi mai simti aceeasi implinire duhovniceasca si pedagogica? Sau ma voi aseza pe piedestalul pe care l-am recuzat din plin, al suficientei, al mediocrizarii mesajului de dragul unei politici pastorale scortoase si fara rezonanta in cutia toracica a tinerilor mei confrati, alergatori de cursa lunga pe cararile mantuirii? Mi-e teama ca prea adesea sufocam vivacitatea vestirii in emfaze ieftine, acreditate drept duhovnicesti. De aceea imi prinde teribil de bine rabdarea prietenilor mei tineri, ascultatorilor mei. Zambetul larg pe care incerc sa-l transmit tine de dorinta mea simpla si fireasca de a-i tine aproape de Taina Bisericii si Ortodoxiei pe seama libertatii, darul cel mai de pret al tineretii.(...)

Fragment:

" Cum poţ-i să scoţi pe cineva din dependenţa de televizor?

Îi tăiaţi curentul. Nu, serios vorbesc! Eu vă spun cin-st it! Nu mă credeţi? V-o zic! Eu nu glumesc! Scoateţi cablu şi ziceţi: „Bă ficior, când plăteşti tu curentul, atunci punem la loc siguranţa! Până atunci, valea!". Că doar acela, dacă are dependenţă de televizor, nici nu funcţionează! Nu căutaţi soluţii complicate la chestii simple.
Ştiţi, pe mine m-au judecat foarte tare o parte dintre prietenii mei, că eu, In fiecare cameră, am pus câte un televizor. ştiţi, copiii erau mici. Toţi: „Da', vai, că ce-o să iasă?!". Acum, ai mei nici nu mai deschid televizorul. Pentru că, in măsura în care îi spui unui om nu fa', cu atât acela... Şi ştiţi ce i-a scârbit pe ai mei? Prostiile din desenele animate. Când au început să crească, şi-au dat seama ce tâmpenii scot ăia din ei. Ne mai uităm, acum, împreună. Eu cumpăr CD-ul şi ne uităm la câte un film. Am văzut Ostrovul, de exemplu, cu fetiţa mea, care in clasa întâi. şi n-a tâmpit. A stat, s-a uitat, a inţeles ce era de 1nţeles. E drept că, uneori, ne mai uităm şi la câte un meci de fotbal — na, păcate braşoveneşti, ce să fac? — şi-mi dau seama că priveşte cu aceeaşi seriozitate şi actul spor-tiv. Iar, când nu o mai interesează, se retrage în joacă sau în citit. Asta înseamnă să-ţi creşti copilul consumator de cultură televizată! Să stie să închidă televizorul când nu-i mai trebuie şi să aibă capacitatea de a discerne subiectele care se propun. "