In Jim Nasturel si Lukas, mecanicul de locomotiva, roman-cheie pentru literatura germana, Michael Ende propune formula ideala a romanului pentru copii: fantezie debordanta impletita cu umor abundent.

Jim Nasturel ajunge pe minuscula insula Lummerland (cu o populatie de doar patru locuitori) prin intermediul unui pachet misterios.

Insa, din cauza „aglomeratiei“ din mica lor tara, mecanicul Lukas se vede nevoit sa-l ia pe Jim si, la carma fantasticei sale locomotive Emma, pornesc intr-o calatorie prin tinuturi bizare, unde intalnesc personaje memorabile: Uriasul Parelnic, dragonul-pe-jumatate sau bonzii de la castelul din Mandala, care se arunca pe burta ori de cate ori isi saluta suveranul.

Ca in toate povestile, exista si o printesa care trebuie salvata: micuta Li Si, fiica desteapta foc a Imparatului Mandalei.

    Fragment din volumul "Jim Nasturel si Lukas, mecanicul de locomotiva" de Michael Ende:

    “— Pana la urma, totul s-a sfarsit cu bine! rosti Lukas printre dinti, impingandu-si sapca pe ceafa si stergandu-si broboanele de sudoare de pe frunte.
    — Eu cred, spuse Jim, caruia groaza ii intrase pana in adancul oaselor, ca de acum inainte n-o sa mai poata trece nimeni prin Valea Amurgului.
    — Nu, nu, ii raspunse Lukas, cu hotarare in glas. De fapt, Valea Amurgului nici nu mai exista.
    Dupa vorbele astea, mecanicul de locomotiva isi umplu o pipa, si-o aprinse, ridica cativa norisori de fum si-si continua spusele, de data asta ceva mai ingrijorat:
    — Mai prost in toata istoria asta e ca nici macar noi n-o sa mai putem trece prin ea la intoarcere.
    Ei, la asa ceva Jim nu se gandise catusi de putin.
    — Dumnezeule! spuse el, de-a dreptul inspaimantat, Dar de intors, tot trebuie sa ne intoarcem acasa!
    — Da, da, ii raspunse Lukas, numai ca, n-ai ce-i face, o sa fim nevoiti sa gasim alt drum.
    — Bine, si acum unde am ajuns? intreba Jim din senin.
    — In desert, il lamuri Lukas. Si cred ca asta e ceea ce mandalierii numeau Capatul Lumii.
    Soarele apusese, dar era inca destula lumina in jur ca sa-si dea seama amandoi ca se aflau pe o intindere fara sfarsit, neteda ca tablia unei mese. Cat cuprindeai cu ochii, de jur-imprejur, nisip, stanci si pietris. In departare, la orizont, se ridica, singur si gros ca un trunchi de copac, un cactus. Pe cerul palid luminat de apusul soarelui, cactusul parea o mana uriasa si neagra, ridicata ca la juramant.
    Cei doi prieteni isi intoarsera privirile catre muntii brazdati cu rosu si alb. Norul de praf se mai risipise intre timp, dand la iveala ingropata Vale a Amurgului.
    — Dar cum s-o fi intamplat asta? murmura Jim, clatinand din cap.
    — Probabil ca zgomotele Emmei s-au intetit intr-atat, ii raspunse Lukas, incat, pur si simplu, au smuls stancile din peretii rapei. Apoi, apropiindu-se de locomotiva si batand-o usurel pe pantecul cazanului ei, ii vorbi dragastos:
    — Frumoasa treaba ai mai facut, prostuta si batrana mea Emma!
    Locomotiva ramase muta si nu dadu niciun alt semn de viata, iar Lukas isi dadu pe data seama ca ceva nu era tocmai in regula cu ea.”