Bestseller international publicat in 32 de tari.

Ai putea supravietui in salbaticie, de unul singur, cand toti cei din jur fac tot ce pot ca sa nu apuci dimineata urmatoare?
Intr-un viitor postapocaliptic, peste ruinele unui continent cunoscut odata ca America de Nord se intinde natiunea Panem. Ca simbol al puterii Capitoliului asupra celor douasprezece districte conduse cu o mana de fier, in fiecare an este organizat un concurs sadic si sangeros – Jocurile Foamei. Douazeci si patru de adolescenti sunt rapiti de langa familiile lor si aruncati in lupta pe viata si pe moarte, televizata in direct si urmarita cu frenezie. Doar unul dintre ei se va intoarce acasa faimos, bogat si... viu. Cine va castiga cursa nebuna pentru supravietuire?

„Pur si simplu am citit fara sa ma pot opri! [...] O lectura inrobitoare.” Stephen King

    Fragment din romanul "Jocurile foamei" de Suzanne Collins:

    “- Katniss? spune Peeta.
    Ii intalnesc ochii, stiind ca fata mea trebuie sa fi capatat o tenta verzuie. El mimeaza cuvintele.
    - Cum ramane cu sarutul ala?
    Izbucnesc in ras, fiindca totul e atat de revoltator, incat nu mai pot suporta.
    - S-a intamplat ceva? ma intreaba, cu o doza cam mare de inocenta.
    - Nu... nu ma pricep la asta. Nu sunt mama. N-am idee ce fac si detest puroiul. Ahh!
    Imi permit sa scap un geamat cand curat prima serie de frunte si o aplic pe a doua.
    - Aaaah!
    - Cum de esti in stare sa vanezi? se mira el.
    - E mult mai usor sa ucizi decat sa faci asa ceva, asculta ce-ti spun. Desi, din cate-mi dau seama, acum te ucid pe tine.
    - Nu poti s-o faci ceva mai repede? ma intreaba.
    - Nu. Taci si mananca-ti perele.
    Dupa inca trei aplicari de frunze si dupa revarsarea unei cantitati de puroi ce ar putea sa umple o galeata, rana arata cu adevarat mai bine. Acum, cand umflatura s-a retras, pot sa vad cat de adanc a taiat sabia lui Cato. Exact pana la os.
    - Ce urmeaza, doctore Everdeen? se intereseaza Peeta.
    - Poate c-o sa pun pe rana niste alifie pentru arsuri. Cred ca ajuta oricum, in privinta infectiei. Si-o s-o bandajez.
    O fac si, piciorul odata infasurat in bumbac alb, curat, totul pare mai usor de pus la punct. Totusi, prin comparatie cu bandajul steril, tivul boxerilor lui pare dezgustator de murdar si imbacsit de puroi. Scot rucsacul lui Rue.
    - Poftim, acopera-te cu asta si eu o sa-ti spal boxerii.
    - Oh, nu ma deranjeaza daca ma vezi, spune Peeta.
    - Esti la fel ca familia mea. Ma deranjeaza pe mine, e clar?
    Ma intorc cu spatele si raman cu ochii la parau pana ce vad boxerii improscand apa. Probabil ca se simte ceva mai bine daca a reusit sa-i arunce.
    - Stii, esti cam sensibila pentru cineva atat de letal, spune Peeta in timp ce eu curat boxerii batandu-i cu doua pietre. La urma urmelor, mai bine te lasam sa-i faci dus lui Haymitch.
    Stramb din nas cand imi aduc aminte.
    - Ce ti-a trimis pana acum?
    - Absolut nimic, imi raspunde Peeta.
    Urmeaza o pauza, in care intelege.
    - De ce, tu ai primit ceva?
    - Medicamentul impotriva arsurilor, spun, aproape cu sfiala. A, si niste paine.
    - Am stiut intotdeauna ca esti favorita lui, comenteaza Peeta.
    - Te rog, nu poate suporta sa stea in aceeasi camera cu mine, protestez eu.
    - Pentru ca semanati, murmura el.”