„Monica Lovinescu a trait intr-o epoca in care binele si raul nu mai intrau pe scena istoriei invesmantate in nuante. Epocile acestea sunt grele pentru cei care le traiesc, caci ii obliga pe toti sa aleaga fara sa se poata refugia dupa alibiul balbaielii care cere timp de gandire, dupa teama de judecata pripita, dupa sofisticaria dilemelor. Desigur, cand ai de ales intre radicalitatea albului si a negrului, te poti insela in privinta oamenilor, dar niciodata in privinta ideilor, a principiilor si a faptelor. Cand in joc sunt adevarul si falsul, negocierea inceteaza. Sub acest credo s-a asezat intreaga viata a Monicai Lovinescu. El razbate, iata, pana in ultimele pagini ale Jurnalului, cele din anii 2001-2002. Nu sunt paginile unui om care s-a imbatat cu iluzii. Scrisul Monicai Lovinescu nu e strain, dupa cum marturiseste chiar ea, de cocleala dezamagirii si de un anume sentiment al zadarniciei. Dar sunt paginile cuiva care n-a putut trai fara repere si care a intalnit in viata destui oameni in care a putut crede pana la capat - ei au facut ca lumea sa se recompuna periodic din chiar precaritatea si mizeriile ei.“ - Gabriel Liiceanu

„Memorialistica Monicai Lovinescu se imbogateste postum si nesperat cu un nou volum, ramas pana acum inedit. Destinul acestor notatii diaristice a fost acela de a-si contrazice in mod fericit autoarea, care isi declarase, la incheierea Jurnalului din anul 2000, intentia de a renunta definitiv la scris. N-a putut-o face insa, iar noi mai primim in felul acesta inca un dar al constiintei sale alerte. Jurnalul inedit este ultimul lucru scris de mana Monicai Lovinescu; de aceea, putem spune ca reprezinta actul final din lupta ei de o viata cu inertia intelectuala, cu inapetenta pentru riscurile pe care le incumba calitatea de fiinta spirituala a omului, cu nelibertatea si cu multe alte tare specifice «omului nou» care, cu sau fara voia noastra, constatam ca a iesit de sub forcepsul totalitarismului comunist. Pana la sfarsit, vocea Monicai Lovinescu ramane aceeasi: vocea grava pe care, din pacate, tot mai putini dintre noi ne-o putem aminti. O voce care a tacut fara sa fi cedat.“ - Astrid Cambose

„Am gasit cativa tineri si mai putin tineri carora sa le transmitem ceea ce as putea numi - daca mi-as ingadui patetisme - «datoria de memorie». Cred ca expresia ii apartine lui V., insa il jefuiesc fara remuscari. Daca am reusit sa transmitem aceasta obsesie a aducerii-aminte catorva din cei ce vor ramane dupa noi, aproape totul a avut un sens.“ - Monica Lovinescu