O FOTOGRAFIE PERSONALĂ DE EPOCĂ

Există probabil perioade istorice stigmatizate definitiv în memoria colectivă, sub semnul unor cuvinte definitorii care caută să sintetizeze (poate nepermis de mult) un climat socio-politic dintr-un anumit moment. La ce ne gândim, de pildă, când auzim despre anii care au urmat imediat celui de-al doilea război mondial? Foamete, lipsuri, teroare, dezbinare şi declanşarea unui alt tip de conflict. Arena politică era dominată de deteriorarea relaţiilor între foştii aliaţi care a culminat cu acea cădere a cortinei de fier, anunţată de Winston Churchill. Spaţiul social suferea încă de pe urma distrugerilor, privaţiunilor şi chiar a proaspetelor forme de teroare care şi-au făcut loc mai ales în Europa de Est. Marile puteri îşi pregăteau popoarele pentru o nouă încrâncenare şi duşmănire. Demonizarea adversarului, tehnică tipică în strategiile propagandistice căpăta contur atât în SUA, cât şi în URSS. Americanii erau burghezi imperialişti cu intenţii agresive sprijinite de arme nucleare, în vreme ce ruşii erau comunişti periculoşi obsedaţi să îmbrace lumea în roşul tiraniei şi al sângelui disidenţilor. Călătoria pe care John Steinbeck a făcut-o în 1948, în URSS, s-a născut tocmai dintr-o nemulţumire faţă de portretul bipolar, subordonat antipatiilor politice, pe care noua ordine mondială părea să îl degaje. Împreună cu Robert Capa, fotograf profesionist, Steinbeck vizitează URSS, în încercarea de a documenta viaţa obişnuită a unui popor, dincolo de spectrul îngust al acţiunilor politice, amplu examinate de presa vremii. Dincolo de ce gândea Stalin, dincolo de mişcările de trupe şi testele atomice, chiar şi în URSS cu siguranţă trăiau oameni care petreceau, munceau, dansau şi discutau, care duceau o viaţă de zi cu zi despre care nimeni nu vorbea. Iar evident că asemenea subiecte nu erau consemnate jurnalistic nu doar pentru că banalităţi de acest gen n-aveau cum să stârnească interes de presă, ci pentru că tocmai în aceste mărunţişuri extrase din cotidianul popular se puteau întrezări asemănările între popoare, mai degrabă decât diferenţele. În existenţa omului obişnuit transpare umanitatea comună tuturor iar în acele vremuri de afirmare a identităţii ideologice distincte şi opozante, asemănările nu puteau fi decât tabuizate.

Steinbeck şi Capa documentează detaliat întreaga vizită din spaţiul sovietic, fără scepticism, fără prejudecăţi, dimpotrivă, cu umor şi curiozitate. Şi dacă s-au îngrijit să renunţe la ochelarii de cal, cei doi reporteri nu puteau trăi decât surprize autentice, unele plăcute, altele mai puţin plăcute. Desigur că sunt întâmpinaţi cu neîncrederea tipică regimurilor totalitare, în care verificarea permanentă este cuvânt de ordine. Nimic nu poate fi fotografiat, nici un rând nu poate părăsi telegraful fără a fi examinat mai întâi de responsabilii ruşi. De fapt, există doar două elemente care compun diferenţele transparente în cotidian între americani şi sovietici: cultul faţă de autoritate (evident atât în adulaţia personalităţilor comuniste, cât şi în aprecierea rolului cenzurii), respectiv suspiciunea prezentă în toate relaţiile profesionale (suspiciune care naşte o birocraţie ce capătă adesea accente ridicole şi transformă intenţia de a da un telefon în străinătate, o călătorie cu avionul sau chiar o banală comandă la restaurant, într-o aşteptare exasperantă şi o senzaţie iritantă de izolare). În afara acestor diferenţe (importante fără îndoială), Steinbeck şi Capa află c㠓marele inamic” este de fapt un popor cât se poate de încântător.

Părăsind spaţiul apăsător al Moscovei, îndreptându-se spre Stalingrad şi apoi spre Ucraina, reporterii americani sunt întâmpinaţi de entuziasmul oamenilor patrunsi de eforturile de reconstrucţie şi de plăcerea de a-şi exprima identitatea. Ospitalitatea răsăriteană (de care nici românii nu sunt străini) îşi spune cuvântul în fiecare blid cu mâncare umplut ad infinitum, în fiecare invitaţie în casa localnicilor, în fiecare pahar de votcă ciocnit cu orice prilej, în fiecare salut zâmbitor adresat fără zgârcenie. Viaţa şi atitudinea ruşilor nu diferă prea mult de cea a locuitorilor altor ţări. Şi ei îşi iubesc familiile, ţara şi sunt mândri de realizările şi istoria lor. Şi ei vor să-i impresioneze pe străini şi să-i facă părtaşii propriilor bucurii şi necazuri. În plus, aşa cum surprinde Steinbeck, ruşii sunt un popor care îşi trage energia din speranţă şi sunt permanent preocupaţi de viitor. La Stalingrad, oraş aflat în ruine chiar şi după trei ani de la finalul războiului, locuitorii care ieşeau din bordeie, ca nişte creaturi ale subteranelor, se preocupau neobosiţi de ridicarea noilor edificii. Iar în Georgia, ţara cel mai puţin afectată de război, spiritul solidar nu este mai puţin impresionant: cetăţenii georgieni muncesc şi mai cu râvnă, simţindu-se responsabili pentru progresul întregii naţiuni.

Desigur că echipa de reporteri americani nu are nici timpul şi nici şansa să pătrundă în dedesubtul tragic al spaţiului sovietic: teroarea politică sau genocidul stalinist. Pe de altă parte, călătoria lui Steinbeck subliniază faptul că viaţa în URSS nu se reduce la asemenea coordonate insuportabile, arătate mereu cu degetul de presa internaţională. În fapt, scriitorul american, prin jurnalul său de călătorie, demonstrează că ceea ce îi uneşte pe oameni, atunci când reuşeşti să depăşeşti barierele culturale şi ideologice, este mult mai solid şi mai durabil decât ceea ce îi desparte. De asemenea, fotografia narativă dar şi cea pe peliculă pe care vizitatorii o fac URSS-ului este cât se poate de memorabilă şi, din păcate depăşită: un popor animat de elanul reconstrucţiei, un popor care crede în promisiunea unui nou început, care are capacitatea de a-şi vindeca singur rănile de război, însufleţit de credinţa posibilităţii renaşterii patriei mamă. Astăzi, cel mai probabil ruşii se simt înşelaţi, deziluzionaţi de făgăduinţa iluzorie a acelor vremuri.

JURNAL RUSESC – John Steinbeck – Editura RAO, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro