“POVESTEA BAIETELULUI CUMINTE 

    A fost odata un baietel cuminte pe care-l chema Jacob Blivens. Isi asculta totdeauna parintii, chiar daca lucrurile pe care i le cereau ei erau din cale-afara de absurde si de irationale. Isi invata totdeauna lectiile si nu intarzia niciodata la cursurile de la scoala duminicala. Nu chiulea nici cand judecata lui sanatoasa ii spunea ca-i lucrul cel mai bun pe care-l are de facut. Baietii ceilalti nu-l puteau intelege-n ruptul capului. Se purta asa de ciudat! Nu mintea, chiar daca n-ar fi convenit s-o faca. Spunea numai ca nu-i frumos sa minti si asta-i ajungea. Era atat de cinstit ca-ti venea pur si simplu sa razi de el. Comportarea ciudata a lui Jacob intrecea orice-nchipuire. Nu juca bile duminica, nu fura ouale din cuiburile pasarilor, cand vedea un flasnetar nu-i dadea maimutei monede incinse, intr-un cuvant parca nu-l interesa nici una din distractiile pe care si le-ar fi permis orice om cu mintea-ntreaga. Ceilalti baieti au incercat sa desluseasca ce-i in capul lui, au incercat sa-l inteleaga, da' mare lucru n-a iesit de-aici. Dupa cum am mai spus, au reusit doar sa-si faca o vaga idee cum ca „i-ar fila o lampa". Asa ca l-au luat sub aripa lor ocrotitoare si n-au lasat raul sa se-atinga de el. 

    Baietelul asta cuminte citea toate lectiile din cartea de scoala. Erau bucuria vietii lui. Credea in baietii cuminti care-apareau in lectiile cu pricina si-si punea orbeste nadejdea-n ei. Tanjea sa vada unu-n carne si oase, da' n-a fost sa fie. Se vede treaba ca dadusera toti ortu' popii inainte de-a se naste el. Cum gasea-n carte unu' din cale afara de cuminte, repede-repede citea sfarsitul ca sa vada ce s-a ales de el (fiindca eroul nostru era gata sa strabata mile-ntregi doar-doar l-o zari). Dar fara folos: baietelul cuminte din carte murea totdeauna in ultimul capitol.“