Fără să fiu un microbist autentic, am apreciat de mic emoțiile pe care ți le dă fotbalul, atât în calitate de privitor, cât și în calitate de jucător. Cu mici excepții (una dintre ele datează din vremea în care reușeam, pe când eram în clasa a IX-a să ajung, împreună cu colegii, să jucăm finala campionatului pe liceu cu o clasă de a XII-a), n-am ajuns însă să trăiesc intensitatea partidelor la nivelul unui suporter autentic. Fie că am fost pe stadion, că am stat în fața televizorului acasă sau pe o terasă, pur și simplu m-am lăsat mai degrabă copleșit de extazul colectiv, în loc să îmi aduc o contribuție personală spontană la bucuria generală. Și cred că asta s-a întâmplat pentru că nu am reușit niciodată să îmi exprim partizanatul profund și total față de o singură echipă. M-am dovedit mai degrabă un fan al jocului per ansamblu, al echilibrului și al tensiunilor înalte de pe teren, decât al victoriilor unei echipe iubite. Când una din echipe era condusă sau pierdea pe teren parcă și simpatia mea se muta de partea lor atâta timp cât era în putința acelor jucători amenințați cu înfrângerea să reechilbreze jocul, să aducă din nou incertitudinea și avântul în partidă. Pe de altă parte nu am înțeles niciodată atașamentul profund irațional al suporterilor pentru o anumită echipă: de ce mai degrabă Steaua, decât Rapid? De ce mai degrabă CFR Cluj decât Poli Timișoara? La aceste întrebări unii suporteri înfocați mi-au relatat povești ce mergeau până în copilărie, despre tradiții familiale, despre o loialitate cultivată de când erau puști. Alți suporteri s-au mulțumit pur și simplu să identifice originea simpatiei lor cu orașul sau cartierul în care s-au născut. Totuși, această discuție despre originea atașamentului lor a rămas mereu cvasitabu în dialogurile pe care le-am purtat cu microbiștii. Interlocutorii mizau pe asumarea și demonstrarea acestei loialități, mai degrabă decât pe justificarea ei. O demonstrație care se joacă uneori la granița dintre entuziasm și violență. Deși au căpătat o imagine șifonată de pe urma ciocnirilor agresive mediatizate la știri, deși mulți dintre ei întrunesc portretul patologic al obsedatului, am redescoperit cu surprindere și bucurie ce înseamnă viața de suporter, în romanul de debut al lui Răzvan Ionuț Dobrică, absolvent al cursurilor de Scriere Creatoare, coordonate de prof univ dr Alexandru Mușina, la Facultatea de Litere, din cadrul Universității Transilvania Brașov.

Romanul lui Răzvan Dobrică îl invită pe cititor într-o lume prea puțin explorată în literatura postdecembristă: lumea fotbalului. Într-o țară în care acest sport a căpătat o reputație spoită cu ridicol, ilegalități, personaje dubioase și sume de bani amețitoare, o gașcă de suporteri brașoveni rămâne alături de echipa lor chiar și când aceasta ajunge să fie investigată de autorități pentru suspiciuni de blat. În ciuda poreclelor colorate (care însuflețesc de minune personajele: amintesc aici doar pe Trotinetă, Zetu, Ursache Triaj, Gicanu sau Lunetă) microbiștii brașoveni nu sunt niște simpli huligani… protagonistul este chiar absolvent de Filosofie și Litere (e vorba de un protagonist care, deși nu îi mai are pe Blaga și pe Kant alături, și-a găsit un anturaj cel puțin la fel de interesant) iar prietenii săi sugerează sumar, în câteva intervenții că știu foarte bine pe ce lume trăiesc și cum merg lucrurile în țară. Fanii brașoveni se dovedesc băieți de nădejde: în momentul în care echipa favorită e supusă anchetelor și jucătorii nu mai pot intra în teren tocmai din această cauză, salvarea echipei depinde de inițiativa suporterilor – aceștia din urmă decid să preia locul jucătorilor profesioniști și să încheie sezonul, încercând să evite retrogradarea. E vorba de o decizie, pe cât de îndrăzneață și de năstrușnică, pe atât de complicată: suporterii deveniți jucători trebuie să treacă prin focul antrenamentelor, al deplasărilor, trăind un vis pe care nu-l anticipau: acela de a vedea meciul direct din teren, de a trăi și perspectiva de actor în mijlocul stadionului. Mai mult decât atât, protagoniștii vor avea de rezolvat și provocări semnificative pe plan personal, atâta timp cât dedicarea față de misiunea echipei va cere sacrificii mai ales în dragoste – fundalul romanului este minunat – Brașovul evocat în detalii cuceritoare, în care micile intrigi amoroase întăresc, în doze concentrate și amare, caracterul dramatic al existenței personajelor- în fond, nu e ușor să trăiești cu cineva care se simte mai aproape de băieții care au învins Steaua București decât de femeia iubită, în ziua logodnei.

Desigur, din toată această aventură colorată, nu lipsesc aventurile specifice vieții de microbist: blaturile pe tren, damigenele de vin împărțite frățește chiar și cu fanii adversarilor (care, în spiritul unui fair-play de invidiat, știu să simpatizeze în momente cheie cu rivalii) și chiar bătăile cu garda (din care nu lipsesc șaorme zburătoare, vizite la secția de poliție și consolarea cu bere de după…), fără să ai senzația niciodată că pasiunea pentru fotbal este însă doar un pretext pentru violențe gratuite. Ceea ce trezește interesul cititorilor care nu sunt neapărat fani ai fotbalului este faptul că jucătorii-suporteri din romanul lui Dobrică se ridică într-adevăr la înălțimea reputației anunțate din titlu, aceea de eroi (nu doar locali, aș menționa). Iar asta pentru că protagoniștii autorului brașovean sunt modele de devotament, niște idealiști consecvenți în cele din urmă: ei joacă în echipa favorită chiar și atunci când pierd cu scoruri rușinoase, acasă sau în deplasare, chiar și când viețile li se risipesc, când realizează că s-ar putea să nu mai prindă prea multe șanse pe plan personal. Cu alte cuvinte, suporterii pun existența și necesitatea supraviețuirii echipei ca simbol al pasiunii și credințelor lor deasupra neajunsurilor personale, un exercițiu rar întâlnit în România contemporană… și o fac mânați de nimic altceva decât de acel spirit autentic și gratuit al suporterilor. Dacă el va supraviețui amenințărilor din încurcata și prăpăstioasa lume a fotbalului românesc vă rămâne să descoperiți

Pentru iubitorii de literatură dar și pentru iubitorii sportului, romanul lui Dobrică aduce o imagine proaspătă și entuziastă asupra fotbalului, mutând atenția de la figurile plictisite, pătate de suspiciuni și infracțiuni, de care ne-am săturat atunci când le vedem la televizor, și orientând cititorul spre virtuțile originare ale acestui sport, pe care chiar unul dintre personaje le rezumă la un moment dat: în fotbal, ca și în viață de altfel, trebuie să ai: unu-măsură, doi-bun simț, trei- inimă, patru-caracter și cinci pasiune.

Un roman pe care ar trebui să-l citească și toți acei care s-au cocoțat prea sus ca să mai vadă spectacoul de pe gazon … poate, poate apare vreo revoluție si in fotbal.

EROI LOCALI - Razvan Ionut Dobrica – Editura Tracus Arte & Aula, 2012

Sever Gulea pentru blog.libris.ro