Oricine a ajuns la București, fie el străin sau român probabil că trăit aceeași uimire paralizantă, vizitând Palatul Parlamentului, probabil că a simțit aceeași senzație de umilință în fața proporției și ermetismului fortăreței demente. După ce am locuit în capitală pe perioada studenției, m-am obișnuit cu intrusul de beton din centrul capitalei – prima fascinație a fost erodată de obișnuința revederii săptămânale a colosului notoriu. Nu știam prea multe despre această controversată moștenire comunistă, doar că fusese construită în anii 80, că absorbise resurse inimaginabile și că devenise un simbol concludent al decrepitudinii regimului ceaușist. Noțiunile de demolare, de soldat-muncitor păreau destul de abstracte și erau eclipsate de mărturiile oarecum satisfăcute și expeditive ale unor cunoscuți care își cumpăraseră mașini și strânseseră averi frumoase după ce lucraseră pe șantierul Casei Poporului. Abia peste ani de zile, după ce văzusem deja de multe ori Casa Republicii, aveam să trăiesc două șocuri mult mai intense și mai durabile, când istoria cruntă a construcției acestei exorbitante clădiri m-a izbit din plin.

Primul șoc l-am avut când am răsfoit albumul de fotografii inedite realizate de Andrei Pandele (Bucuresti-arhipelag, Editura Compania), în anii 80, în diferite etape ale construcției (precedată de o necesară destrucție, desigur). Imaginile fostului cartier Uranus (ocupat astăzi de expresia arhitecturală a megalomaniei ceaușiste) pregătit pentru demolare erau de-a dreptul fantastice: pur și simplu nu puteai crede ochilor (cu atât mai mult cu cât nu ai fost martor la procesul gradual al dispariției cartierului) că un ansamblu de străzi și case pitorești din inima capitalei (surprinse după evacuarea rezidenților) au putut fi rase pur și simplu de lama buldozerelor într-un timp atât de scurt. Alte poze surprindeau mai apoi terenul viran rămas după demolarea cartierului, o câmpie întinsă și sordidă brăzdată doar de urmele basculantelor care au cărat tonele de pământ -și toate acestea în imediata apropiere a centrului Bucureștiului. Desigur, nu lipseau pozele din timpul ridicării efective a clădirii. Cu toate acestea, dincolo de faptul că erau cât se poate de expresive în conturarea proporției monsturoase a etapelor de construcție, șantierul dezvăluit de pozele lui Andrei Pandele îmi părea pur și simplu o sumă de șantiere mai mici, impresionant fără îndoială prin dimensiuni, dar fără prea multe detalii de atmosferă. A fost nevoie să citesc romanul lui Ioan Popa pentru ca imaginile surprinse de fotograful Andrei Pandele să prindă viață, să își arate adevărata adâncime infernală.

Romanul Robi pe Uranus valorifică experiența biografică a autorului, relatând, la persoana I, experiențele unui locotenent de armată care trăiește și muncește timp de 3 ani pe șantierul Casei Republicii, supranumit colonia de muncă grea sau lagărul Uranus. O titulatură care te duce cu gândul la un roman SF, iar atmosfera și întâmplările surprinse în roman au pe alocuri un aer supranatural dar, din păcate, și o dureroasă rădăcină reală. Șantierul Casei Republicii este un infern de proporții, care cuprinde Palatul Parlamentului, Bulevardul Victoria Socialismului, Ministerul Apărării și Casa de Știință. Anexele sale, adică sălile de mese și dormitoarele se măsoară în suprafețele unor cartiere (în fapt, zona rezidențială Vitan din București a fost, alături de Pajura și Ghencea una din reședințele miilor de oameni veniți să ridice colosii de beton). Pe acest șantier construcția socialismului capătă un sens cât se poate de propriu, doar că oamenii muncii nu au relieful eroic evocat de propaganda epocii. În fapt, așa cum sugerează romanul lui Ioan Popa, sunt două categorii de oameni care muncec pe șantier: civilii, cei care se bucură de o normă de lucru rezonabilă și de salarii immense (o pătrime din prețul unei Dacii la acea vreme) și militarii, cei care alcătuiesc acel ansamblu aparte al robilor de pe Uranus. Condițiile pentru aceștia din urmă sunt înspăimântătoare: o normă de 18 ore de lucru, 6 apeluri pe zi, dormitoare insalubre (dorm câte 10 oameni în camere de 4/4, doar cu o toaletă la 10 000 de oameni), cu echipament de protecție rudimentar (căști de plastic, schele neasigurate), fără permisii și fără posibilitatea de a părăsi perimetrul construcției. Ce căutau însă miile de militari pe șantierele patriei? După declinul cursei înarmărilor care a debutat în anii 80, cadrele militare românești încep să fie integrate în muncile economiei naționale: mulți ajung să lucreze în bazinele carbonifere, la combinatul de la Galați, la construcția pe bandă a locuințelor sau la Casa Republicii. Fără să fie doar o enumerare realist-ne-socialistă a unor orori într-o colonie de muncă oarecare, romanul lui Ioan Popa este o cronică de epocă profundă- iar asta pentru că șantierul Casei Republicii se dovedește un microunivers care împrumută de fapt scheletul degradării din anii târzii ai comunismului- atmosfera absurdă care guverna rețeaua administrativă și mai ales prăbușirea Armatei, ca instituție (e lesne de înțeles, după ce citești romanul lui Ion Popa, de ce Revoluția română a triumfat în 89, atâta timp cât cel mai important pilon al dictaturii atinsese un grad al descompunerii morale și profesionale de neimaginat). Vorbim de o instituție în care se perpetuează o cultură nu a ierarhiei disciplinate, ci o cultură a slugilor de ocazie, în care generali de aviație care nu au urcat într-un avion, ofițeri de rang înalt care nu se pricep la nimic și chiar miniștri care acceptă umilințe fără precedent din partea tovarășilor din partid asupresc restul corpului ofițeresc într-o manieră sistematică. Prostia și ignoranța superiorilor, conjugate cu servilismul și teroarea conduc la adevărate tragedii, la nenumărate scene dezarmante, evocate convingător de Ioan Popa care îți transmit sentimentul deplin al neputinței și disperarii pe care îl trăiește protagonistul (fiindcă râul prostiei nu seacă niciodată, apele lui învârt cu putere turbinele birocrației cazone, curentul electric al zelului military aleargă pe firele instrucțiunilor și normelor până la ultima cazarmă de la hotarele țării dar tot ce poate să producă atunci când ajung la destinație e doar un scurtcircuit). Romanul este presărat și cu scene la limita dintre tragic și comic: vizitele tovarășului Ceaușescu care stârnesc confuzia generală ( iar ofițerii nu se pot hotărâ dacă soldații ba trebuie să salute, ba să se ascundă, ba să lucreze neîntrerupt), atitudinea deferentă și chiar temătoare a colonelilor zeloși în fața mopului femeii de servici (ședința de partid nu o împiedică pe tovarășa Brebenica de la misiunea ei de igienizare). În trei ani de zile chiar și în colonia de muncă infernală se produce o degradare vizibilă care oglindește de fapt saturația și epuizarea comunismului românesc: pe lângă programul încărcat și nemilos, pe șantier încep să se înmulțească furturile, consumul de alcool, munca simulată, corupția, totul crescând direct proporțional cu cruzimea și fantismul superiorilor. Poate una din cele mai tulburătoare scene care confirmă prăbușirea și schizofrenia regimului de la București are loc în noiembrie 89, când, în timp ce Cortina de Fier era pe cale să cadă, comandanții de pluton de la Casa Republicii liniau și colorau caiete de raport, după instrucțiuni cât se poate de precise și de stricte. De reținut este faptul că romanul lui Ioan Popa nu este relatat din perspectiva unui disident convins de falimentul regimului – locotenentul Pora face parte, așa cum recunoaște chiar el, din acea generație a ofițerilor cu origini sănătoase (părinți muncitori) care au fost și uteciști convinși, comuniști optimiști și devotați țării și conducătorului. Tocmai de aceea portretul de epocă este cu atât mai zguduitor, atâta timp cât regimul Ceaușescu s-a dovedit a fi de-a dreptul cannibalistic, devorându-și progeniturile în labirintul birocratic și al terorii. Iată și o imagine a epocii, cât se poate de sugestivă: am ajuns la apogeul devenirii noastre, dar nu în sensul măreției ci al micimii. O mână ne-a modelat, a făcut din noi niște arbori bonsai în miniatura și ne supraveghează să rămânem mereu mici și verzi. Din când în când, acea mână înarmată cu un clește nemilos ne mai taie câte o ramură, ne mai rărește crengile, ne mai toarnă o picătură de apă la rădăcină ca să nu ne uscăm și să pierim

Sunt atât de multe de spus despre această mărturie vie, deghizată în roman. Atât de puține am auzit despre ea însă (cartea a apărut în 1992 și este de abia la a doua ediție). Probabil doar o ecranizare (căci are un potențial imens în acest sens) va face cu adevărat dreptate acestui document de epocă inedit și unic. Volumul lui Ioan Popa va produce un șoc, nu doar celor care nu știu mare lucru despre comunism (și care vor citi acest roman ca pe un roman SF), ci și celor pentru care Casa Poporului a devenit un reper prea familiar și prea prietenos dupa anii scursi de la revolutie. Este vorba de un șoc pe care avem obligația morală să îl trăim și să îl asumăm și să îl transmitem mai departe, măcar în memoria victimelor înghițite astăzi de betoanele bulevardiere, de betoanele uitării. Așa cum se dezvăluie in romanul lui Ioan Popa, Bucureștiul apare drept una dintre puținele capitale cu o inimă funcțională, al cărei transplant s-a dovedi a fi o tragedie…

ROBI PE URANUS. CUM AM CONSTRUIT CASA POPORULUI - Ion Popa -Editura Humanitas, 2012 (Editia a II-a)

Sever Gulea pentru blog.libris.ro