Cât am stat, în timpul studenției, în București, am avut curiozitatea și mai ales ocazia să ajung de două ori în mitologicul cartier Ferentari. Deși mai umblasem prin cartiere rău famate, prin capitală și prin provincie, deși auzisem atâta povești și istorii (multe dintre ele mi se păreau greu de crezut, cusute cu ață albă vânătorească) despre grozăviile care se petrec dincolo de blocurile de la stația Eroii Revoluției, nu pot spune că ceva (poate doar vreo călătorie în zonele de conflict) te poate pregăti pentru senzațiile pe care le trăiești atunci când ajungi în Ferentari prima oară: impresia de înapoiere, de blocaj în timp, contrastele grotești, adevăratul confort III al garsonierelor și improvizațiile locuitorilor sunt dublate de o stare profundă de nesiguranță care te aruncă înapoia primei convenții a întemeierii oricărui contract social, aceea că oamenii nu se vor ataca unii pe alții. În Ferentari am trăit singura dată senzația de captivitate și de teamă adevărată de semeni: acolo am avut impresia că, dacă ceva rău urmează să mi se întâmple nu voi avea cui să cer ajutorul și nu voi avea unde să fug. Pe deplin, Ferentariul mi s-a părut un ghetou în toată puterea cuvântului – cu propria sa limită geografică, cu propriile lui legi, coduri de comportament și ierarhii. Poate tocmai pentru că m-a pus față în față cu vreo câteva experiențe limită, Ferentariul nu a încetat să mă fascineze, deși nu am mai avut alt prilej să îl descopăr, să îl aprofundez sub ghidajul unui cunoscător al acestui univers. Așa că am lecturat pe nerăsuflate romanul lui Adrian Schiop, un roman underground care are tot ce îi trebuie pentru a deveni măcar un cult-classic.

Chiar și pe cititorii obișnuiți cu poveștile excesive autohtone, cu rebeli douămiiști sau naufragiați postcomuniști, lectura romanului lui Adrian Schiop va veni ca o lovitură în moalele capului iar asta pentru că autorul abordează minuțios o temă tabu pe care o integrează într-un univers la fel de tabu: e vorba de o poveste de amor homosexuală proiectată în cel mai tenebros cartier al Bucureștiului. Adi, protagonistul romanului, un locuitor cu o oarecare vechime în Ferentari este o prezență totuși insolită pentru acest domiciliu pe care singur l-a ales: are studii superioare, își face chiar un doctorat în manele, e prea politicos și prea bine îmbrăcat față de nativii Ferentariului – adevărați soldați prinși într-o existență de tranșee proiectată într-o lume în care se simte discret căderea în timp. Fără să își dezvăluie certitudinea orientării sale sexuale (apar de altfel constant referințe la fosta sa prietenă, Ana, desprinsă parcă dintr-o altă octavă), protagonistul își asumă plăcerile deloc vinovate și atracția particulară pe care o resimte față de anumiți bărbați (homosexualitatea sa ar putea fi redusă la un fetiș care presupune însă masculi grași și bine făcuți), întovărășindu-se cu Alberto – un fost pușcăriaș, un pachet de mușchi cu piramida nazală spartă, un tip fără slujbă sau bani, ale cărui opțiuni sexuale au fost condiționate mai degrabă de penitenciar, decât de vreun fond genetic sau analiză interioară.

Deși pare întruparea unei animalități oarbe, deși e crescut în spiritul fraierelilor de Ferentari, deși universul său cultural se reduce la fotbal și la înțelepciunea manelistă, iar visul său de o viață este să ajungă agent de pază, în mod ironic tocmai această matahală barbară evidențiază o sensibilitate aparte, o tandrețe și o căldură care îl rețin pe protagonist de la a rupe o relație care, prin natura ei și prin locul în care e consumată nu pare să aibă prea multe șanse. În ciuda faptului că Alberto nu încetează să îi toace banii și să se transforme într-o adevărată responsabilitate pe care protagonistul o asumă, Adi va lăsa relația să evolueze până la un nivel capabil să rănească și să dea naștere unei drame sentimentale care îl va impresiona pe cititor chiar dacă ea e așezată în universul extrem al Ferentariului.

Cât despre cartierul bucureștean, acesta este zugrăvit în amănunt și reînscenat cu multă imaginație prin personajele colorate precum Florică-barmanul șmecher dar emancipat cu apucături demne de un PR-ist, Malik – turcul corodat psihic de alcool care te face de o țigară vorbind ca TV-ul etc. Sunt evocate decoruri greu de imaginat și sunt consemnate regulile nescrise care articulează filosofia cartierului. Într-adevăr, pe de o parte Ferentariul este locul în care instituția fundamentală rămâne cârciuma (ca spațiu unde se consumă ritualic experiențe banale sau decisive), unde oamenii vorbesc doar despre Dan Diaconescu, sărăcie și găști, unde neîncrederea este însăși esența țesăturii sociale, unde cârpelile, banii și gagicile sunt preocupările dominante ale locuitorilor. E vorba de un cartier care pare ferit de istorie și de politică, unde jurămintele sunt ca muzica sferelor- zgomote de fond ale Universului – deși nimeni nu le crede, oamenii continuă să se exerseze în combinații lingvistcie din ce în ce mai elaborate, un cartier-citadelă dominat de localuri precum Balkan sau Paloma, reședințele imbatabile ale celor mai exclusiviste desfășurări manelistice, un cartier păzit din umbră de mercenarii clanurilor interlope.

Dincolo de toate acestea, autorul surprinde cordoanele invizibile care aduc aerul schimbării într-o atmosferă a haosului și a ghetoului – boșii și șmecherii par tot mai preocupați de noile mode globale, de o oarecare cizelare iar succesul manelelor, al displayului de putere și al celebrării ilegalității lasă loc modestiei prudente circumscrisă principiului: ești șmecher, stai ascuns. Cumva, tocmai asemenea fenomene par să anunțe, surprinzător din punctul meu de vedere, premisele unei posibile reintegrări lente balcanismul moderat al capitalei al celui mai de temut și mai izolat cartier bucureștean.

Costi Rogozanu (o voce publică atât de greu de mulțumit în general) sugerează, pe coperta a 4-a a cărții, că romanul lui Adrian Schiop este o carte perfectă, care poate scoate din moțăiala estetizantă cititorul român contemporan. Și pe bună dreptate, cartea lui Adrian Schiop este de fapt o lectură-zgâlțâială care aduce la lumină un univers al tranșeelor existențiale, de dincolo de panseluțele și garajele renovate care îl ascund, un adevărat câmp de bătălie urban pe care soldații din Ferentari nu au părut niciodată mai vulnerabili și mai umani.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro